1-COENZIME si COFACTORI (vitaminele C, K, biotina si complexul B).

2-Cu EFECT HORMONAL STEROIDIAN (vitaminele A, D).

3-Cu ACTIUNE ANTIOXIDANTA (vitaminele C, E si bioflavoidele).

1-Coenzimele si cofactorii

in calitate de cofactori si coenzime, functiile vitaminice sunt mult specifice si fundamentale pentru a conferi schimbarile biochimice necesare ale substraturilor. Tabelul evidentiaza principalele mecanisme.

Vitamina B1 (tiamina)

Este o molecula compusa dintr-un metil legat la o pirimidina si la un inel tiazolic. Ea este implicata in transferul de grupari aldehidice. Din cauza acestei caracteristici, ea participa la diferite reactii enzimatice fundamentale pentru a produce energie, reactii care implica decarboxilari si transchetolari.

Aceasta vitamina prezenta inclusiv functii nonenzimatice, ca modularea canalelor ionilor de clor la nivelul sistemului nervos central

Ea furnizeaza energia pentru calea suntului hexozomonofosfatilor.

Vitamina B2 (Riboflavina)

Vitamina B2 este o izoallosazina care poate fi usor distrusa de substante foarte alcaline si de catre lumina. Coenzimele active derivate din ea sunt Flavin mononucleotidul (FMN) si Flavin adenindinucleotide (FAD).

Functia principala a riboflavinei este aceea de precursor al coenzimelor FMN si FAD care catalizeaza reactiile de oxido-reducere si transfer al hidrogenului. Vitamina B2 este fundamentala pentru:

1. Productia de energie, in calitate de FAD, in interiorul lantului respirator.

2.Catabolismul medicamentelor si toxinelor prin intermediul enzimelor Citocromului P450.

3. Metabolismul lipidic.

4. Actiune antioxidanta in calitate de cofactor in regenerarea glutationului.

Vitamina B3 (Niacina)

Se considera drept vitamina B3 doua structuri moleculare care sunt acidul nicotinic (sau piridoxin-3-carboxilat) si derivatul sau amidic nicotinamida.

Triptofanul este precursorul sau, in timp ce enzimele NAD (nicotin-adenin-dinucleotidul) si NADP (nicotin-adenin-dinucleotid fosfatul) nunt principalele forme active.

Organismul uman foloseste NAD ca acceptor de electroni sau ca donor de hidrogen in multe reactii redox. Aceasta vitamina este implicata, de asemenea, in reactii de dehidrogenare, precum in conversia acidului alfaketoglutaric in succinat.

Vitamina B5 (Acidul pantotenic)

Este un acid care se obtine din combinatia dintre beta-alanina si acid pantotenic. Forma sa activa principala este Coenzima A (CoA). Din acest motiv este implicat in numeroase functii biochimice. Printre acesta amintim sinteza unei serii de aminoacizi, hormoni steroidieni, vitamina D, acizi grasi, sfingolipide si inelul porfirinic ce intra in structura hemoglobinei din eritrocite.

Alte functii sunt: oxidarea acizilor grasi, acetilarea colinei si diverse faze ale metabolismului proteinelor si carbohidratilor.

Vitamina B6 (Piridoxina)

Exista trei forme principale ale vitaminei: Piridoxina (PN), Piridoxalul (PL) si Piridoxamina (PM). Formele coenzimatice active sunt PMP (Piridoxamina-5-fosfat) si PLP (Piridoxal-5-fosfat).

Aceasta substanta nutritiva este implicata in circa o suta de reactii enzimatice. Reactiile enzimatice sunt atat de multe si vitamina este atat de importanta pentru productia si modularea unui numar atat de mare de compusi, astfe incat este necesar sa fie evaluat statusul vitaminei B6 de fiecare data cand se suspecteaza un dezechilibru nutritional in anamneza unui pacient.

Vitamina B6 scoate gruparile sulfurice din aminoacizi, ajuta la transferul gruparilor aminice de la un aminoacid la altul si participa, alaturi de acidul folic, la metilarea colinei, serinei, metioninei si homocisteinei. Rolul vitaminei B6 in reactiile de decarboxilare o face sa fie fundamentala in conversia triptofanului in serotonina. Chiar si conversia aminoacidului la niacina este B6-dependenta. Riboflavina si magneziul sunt necesare pentru a transforma piridoxina in piridoxal-5-fosfat. PLP-ul joaca un rol important in productia de glucoza prin procesul de gluconeogeneza; moduleaza activitatea hormonilor steroidieni legandu-se de receptorii lor.

Vitamina B12 (Cianocobalamina)

Termenul de vitamina B12 este folosit, din punct de vedere chimic, pentru a descrie molecula denumita cianocobalamina. Activitatea coenzimatica activa este indeplinita de catre Metilcobalamina si de catre 5-dezoxianenoxil-cobalamina (coenzima B12). Aceata vitamina este folosita de toate celulele care sintetizeaza ADN pentru a facilita metabolismul ciclului acidului folic. Este considerata, pentru rolul sau primar, un donator de grupari metil. Din acest motiv ea este fundamentala pentru sistemul hematopoietic.

Vitamina B12 joaca un rol important in functionarea sistemului nervos. Celulele gliale au tendinta de a duce lipsa de vitamina B12. in acest caz se confirma in interiorul lor o productie crescuta de homocisteina cu consecinte neurotoxice.

Acidul folic

Folatul este numele dat unei serii de compusi care prezinta o structura chimica comuna denumita pteroilglutamat. Molecula cunoscuta ca 5-metiltetraidrofolat este compusul cel mai raspandit din aceasta familie desi nu foarte usor asimilat la nivel celular, fiind necesar intai sa fie metilat de enzima metiltrasferaza B12-dependenta.

Aceste molecule sunt donatoare de carbon si metil. Pot fi pe langa aceasta chiar si acceptoare de carbon. Chiar si sinteza cisteinei din metionina este folat-dependenta, si deci acidul folice este fundamental pentru sinteza de tripeptid glutation.

Biotina

Biotina prezinta o structura biciclica si, desi exista opt izomeri, doar D-biotina este activa din punct de vedere enzimatic. Chiar daca face parte din complexul B si este activa in numeroase reactii enzimatice, biotina este prea putin luata in considerare de catre medici. Ea este fundamentala pentru diferite sisteme enzimatice legate de procesele de carboxilare, precum piruvat carboxilaza (productie energetica) si acetil CoA carboxilaza (donator de acetati in sinteza acizilor grasi). O carenta de biotina poate genera o acumulare de acid lactic in interiorul sistemului nervos central si sa cauzeze o insuficienta functionare a piruvat carboxilazei cu dezvoltarea de siptome, ca hipotonia, ataxia, ictusul.

Biotina este implicata si in sinteza folacinului (acidului folic).

Vitamina C

Ascorbatul se prezinta sub trei forme principale: acidul ascorbic, semidehidroascorbatul si dehidroascorbatul. Acidul ascorbic este forma redusa. Fiind in masura sa piarda foarte usor un electron, vitamina C este un bun donor de electroni, motiv pentru care reduce numerosi agenti oxidanti din organismul uman.

Actioneaza ca substrat sau cosubstrat pentru opt enzime diferite implicate in sinteza colagenului, carnitinei, catecolaminelor, amidarii peptidice si in metabolismul tirozinei.

In sinteza de colagen vitamina C este necesara pentru productia hidroxiprolinei din prolina; ca antioxidant ascorbatul reduce radicalii hidroxilici, superoxid, hipoclorit si alte specii reactive ale oxigenului. Acidul ascorbic regenereaza vitamina E dandu-i un proton radicalului tocoferil.

2-Efectul hormonal steroidian

efectul similar hormonului steroidian al vitaminelor este de tip direct in ceea ce priveste esprimarea genetica gratie receptorilor hormonali specifici. Efectul variaza in functie de tipul celular, de stadiul de dezvoltare, de interactiunile cu alte cai de semnalizare celulara si de tipul de receptor.

Vitamina A

Vitamina A este o substanta nutritiva liposolubila denumita din punct de vedere chimic trans-retinol. Din aceeasi familie fac parte aldehidele retinale si acidul retinoic. Carotenoizii sunt un alt grup, totdeauna apartinand aceleasi familii. Dintre ei, doar beta-carotenul, alfa-carotenul si gamma-carotenul prezinta activitate analoaga vitaminei A.

Functiile de baza ale vitaminei A sunt asociate vazului, functiei imunitare, dezvoltarii osoase, diferentierii celulare, cresterii si reproducerii. Vitamina este necesara pentru detoxificarea PBC si dioxinei.

Vitamina D

Cunoscuta si sub denumirea de calciferol, vitamina D este un secosteroid, si in zilele noastre, pentru actiunea sa, se considera ca este mai mult un hormon decat o vitamina. Forma activa este calcitriolul sau 1,25 dihidrocolecalciferol.

Multe tesuturi poseda receptori pentru acesta vitamina-hormon.

Functia principala este de reglare a absorbitiei intestinale a calciului si fosforului; reglare a calciului prin intermediul paratiroidelor si stimularea mineralizarii celulelor osoase, deoarece vitamina D joaca rol de carrier de membrana pentru calciu la nivel osteoclastic si osteoblastic.

Vitamina K

Termenul de vitamina K descrie o serie de compusi care prezinta comun un inel 1,4-naptochinonico.

Vitamina K1 (filochinona) este o forma care se gaseste in diverse vegetale; vitamina K2 (menachinona) este in schimb o forma sintetizata de catre bacterii, dar se poate gasi si in produse de origine animala. Vitamina K3 (menadiona) este o forma sintetica, si trebuie sa fie alchilata pentru a fi utilizata de catre organismul uman. Functia principala a vitaminei K este implicarea ei in producerea a patru factori ai coagularii: factorul III (protrombina), factorul VII, factorii IX si X. ea este necesara si pentru carboxilarea protrombinei care anuleaza formarea situsurilor de legare ale calciului in procesul de coagulare. Cumadina si heparina sunt antagonistii biochimici ai vitaminei K.

3-Actiunea antioxidanta

unele vitamine actioneaza in calitate de antioxidanti pentru ca sunt capabile sa se lege de radicalii liberi si sa-i faca mai putin periculosi, chiar sa-i neutralizeze, gratie unui complex “joc de echipa”.

Principalele vitamine antioxidante sunt vitamina C, carotenoizii si vitamina E. primele au fost deja descrise mai sus. Urmeaza descrierea celei de a treia.

Vitamina E

Vitamina E reprezinta numele generic dat unui grup de opt izomeri; patru dintre ei sunt cunoscuti ca tocoferoli (alfa, beta, gamma si delta care prezinta o catena laterala saturata); ceilalti patru izomeri sunt in schimb cunoscuti ca tocotrienoli. Sunt din punct de vedere structural asemanatori, in afara de catena laterala, care este nesaturata. Si ei sunt clasificati ca alfa, beta, gamma si delta. Alfa-tocoferolul este izomerul cel mai bioactiv.

Functia principala a vitaminei E este aceea de a preveni oxidarea acizilor grasi nesaturati, componenti ai fosfolipidelor de membrana. Celulele cu un continut ridicat de acizi grasi polinesaturati au nevoie de un nivel ridicat de vitamina E si sunt in mod particular mai sensibili la stresul oxidativ. Chiar si fagocitele au rezerve marcate de vitamina E pentru a se proteja de autooxidare.

Vitamina E este importanta si prin calitatea de protectoare a vitaminei A. vitamina C, este, in schimb in masura sa regenereze radicalul tocoferoxilic reechilibrand statusul antioxidant al vitaminei E.

Nonvitamine si rolul lor

Betaina Transfera grupari metil

Acid lipoic Decarboxilarea oxidativa a alfaceto acizilor asociati cu enzime

Colina Donor de metil; componenta a fosfolipidelor si substrat pentru sinteza acetilcolinei

Inozitolul Componenta a fosfolipidelor si mesager secund

Carnitina Carrier pentru transportul acizilor grasi si ai gruparilor acetil in mitocondrii

Calciul reprezinta mineralul cel mai abundent din corpul uman, fiind concentrat in cea mai mare parte in oase si dinti. O mica parte din calciul circular in sange contribuie la realizarea functiunilor biologice importante (exemplu: coagularea sangelui, contractia musculara, schimburi metabolice prin membrana celulara, transferul de mesaje hormonale catre nucleu deci spre ADN.

Valori ridicate ale calcilui la A.M.T. pot deriva fie dintr-un aport alimentar excesiv, fie in urma unei metabolizari interne. Sunt aproape intotdeauna corelate cu prevalenta S. N. parasimpatic.

Carenta de calciu poate fi expresia unui aport alimentar insuficient sau unei absorbtii deficitare datorita fie disbiozei intestinale, fie unor obiceiuri alimentare gresite (utilizarea excesiva de carbohidrati rafinati, ingestia de alimente bogate in fitati sau oxalati).

Biodisponibilitatea calciului poate fi influentata de echilibrul cu alte minerale esentiale (de exemplu magneziu si fosfor) putand produce depuneri de calciu in afara zonelor efective (de exemplu: par, articulatii, perete vascular, colecist, ganglioni).

Nivele tisulare scazute se pot corela cu o scadere a tolerantei la glucoza.

Rafinarea alimentelor si progresiva pauperizare a terenurilor si apelor, combinata cu o dificultate in absorbtia intestinala explica frecventa situatiei de carenta a acestui mineral in cadrul analizei firului de par.

Cromul este prezent in diverse alimente, chiar daca doar ca urme, in mod special in drojdia de bere, crusca, cereale integrale, oua, branza, carne slaba, carne de pasare.

COBALT

Mineral prezent in organism in cantitati minime, este esential pentru o corecta productie de hematii si pentru toate acele reactii metabolice ce implica vitamina B12 (in care cobaltul este un element constitutiv).

Cobaltul are o actiune antagonista fata de fier, prin urmare nu numai carenta ci si excesul sau ar putea conduce la aparitia anemiei.

Cobaltul in exces explica actiunea de inhibare a activitatii tiroidiene precum si a unor reactii din cadrul metabolismului oxidativ.

Este eliminat foarte rapid, astfel incat valorile constatate in analiza firului de par nu sunt foarte semnificative.

Cobaltul biologic activ este cel organic, de provenienta exclusiv animala (aproape toate alimentele de provenienta animala, dar in particular: ficat, rinichi, moluste, scoici, lapte).

Cronicizarea acestor fenomene poate conduce la stari patologice.

Surse alimentare: lapte si derivati, branzeturi, heringi, sardele in ulei, mandarine, alune, broccoli, ciocolata, spanac, ceai.

Absorbtia la nivel intestinal nu este optima, astfel incat o eventuala carenta ar putea fi corelata mai degraba cu malabsorbtia sau dietele vegetariene stricte.

Situatii carentiale se intalnesc adesea la alcoolici si la femei in timpul graviditatii si alaptarii.

Cobaltul anorganic nu are valoare nutritionala dar este uneori aditionat in bere ca agent antispumant.

MAGNEZIU

Este al patrulea element mineral prin abundenta in organismul uman; continut in mare parte (70%) in oare si dinti.

O mica parte e in stare ionizata si e responsabila de functiile sale fundamentale (in reactii biologice si metabolism) si mai ales in productia celulara de energie, relaxarea musculara, sinteza proteica, excitarea neuronala.

Nivelul tisular e strans legat de cel al calciului, motiv pentru care fluctuatiile sale tind sa urmeze pe cele ale calciului.

Este antagonizat de nivelul sodiului si fosforului si este influentat mult de stres (carenta).

Surse alimentare: cereale integrale, legume uscate, cacao, ciocolata, fructe uscate, spanac.

SODIU

Mineral esential pentru mentinerea raportului corect intre lichidele corpului si saruri; variabilitatea nivelului sau e strict legata de continului hidric global al organismului.

Sodiul e indispensabil mentinerii echilibrului acido-bazic, pentru productia de acid clorhidric in stomac, pentru transmisia impulsului nervos si pentru contractia musculara.

E parte esentiala a pompei Na/K in membrana celulara , controleaza transportul de substante nutritive si schimburile metabolice intre mediu intra si extracelular.

Alimentele bogate in Na: sare de bucatarie, toate alimentele sarate, mezeluri, branzeturi.

POTASIU

Al treilea mineral cu relevanta cantitativa, dupa Ca si P.

E aproape tot in interiorul celulei si e implicat in procesele de productie energetica, sinteza proteica, reglare a frecventei cardiace, transmisia impulsului nervos, contractia musculara.

Rolul sau in reglarea hidro-salivara se opune Na si favorizeaza eliminarea apei, reducand edemele si TA.

Ca si Na e un constituent fundamental a pompei Na/K.

Nivelul sau direct e corelat cu functia tiroidiana.

Surse alimentare: cacao, soia si derivati, ciocolata, fructe uscate, carne, peste.

CUPRU

E prezent in organism in cantitate limitata, dar are rol important de catalizator in multe reactii biologice. E implicat in raspunsul imun anti-bacterian si in sistemele enzimatice antioxidante. Dezvolta o actiune antianemica, e vasoprotector, e implicat in productia de neurotransmitatori cerebrali, deci o carenta a sa poate contribui la depresie.

Un exces de cupru se poate corela cu o contaminare externa (tratamente pentru par, frecventarea de piscine dezinfectate cu produse pe baza de cupru).

Surse alimentare: scoici, ficat, fructe uscate, ciocolata.

ZINC

Cantitatea de zinc din corp se ridica la circa 2 g, localizat mai ales in piele. Este necesar pentru sinteza proteinelor (ex. colagen, anticorpi, etc), e esential pentru vindecarea ranilor, pentru rezistenta la infecttii si inflamatii si mai ales pentru sanatatea pielii, la nivelul careia se exercita o actiune antimicrobiana (era utilizat pentru ungerea pielii in Egiptul Antic).

Este implicat in corecta functionare a aparatului genital. Este unul din mineralele cele mai eficiente in actiunea de eliminare a metalelor toxice din organism. Carenta de zinc poate fi cauzata de o redusa absorbie intestinala datorita prezentei unor nutrienti antagonisti precum fibrele, fitatii, calciu, fosfor, cupru, crom., codeniu.

Zincul este unul dintre primele minerale eliminate in conditii de stres, motiv pentru care este posibila o carenta a sa in astfel de situatii chiar in prezenta unui aport alimentar corect.

Surse alimentare de zinc sunt: ficat, manzat, scoici, crustacee, branza, mei, drojdie de bere.

FIER

Prezenta fierului in molecula hemoglobinei confera acestui metal un rol fundamental in procesele de respiratie si oxigenare tisulara. Mai mult decat atat fierul participa si la alte reactii biologice esentiale ca de exemplu: sinteza ADN, ceea ce il face extrem de important in faza de dezvoltare a organismului unam (copilarie, adolescenta, sarcina, alaptare).

Fierul introdus in alimentatie este absorbit in procent redus (circa 10% sau mai putin), mai ales in cazul fierului cu disponibilitate redusa precum acela din vegetale. Absorbtia sa este facilitata de prezenta concomitenta a vitaminei C si a unei cantitati adecvate de cupru.

Este redusa prin excesul de calciu, zinc, fitati, ceai, cafea, substante antiacide.

Principalele surse alimentare sunt: carne, moluste, legume, germeni de grau, crusca, cereale.

FOSFOR

Este al doilea mineral in privinta cantitatii in corpul uman fiind prezent mai ales sub forma de fosfat de calciu. Ia parte la constituirea oaselor si dintilor, contribuie la sinteza fosfolipidelor, elemente fundamentale ale sistemului nervos si membranelor celulare. In mod deosebit, fosforul se situeaza in cetrul metabolismului energetic fiind mineralul cheie, al ATP,molecula energetica prin excelenta.

Carenta de fosfor semnalata de mineralograma tisulara ar putea fi expresia unei productii scazute de energie la nivelul celular respectiv a unei scaderi de viteza de oxidare.

Necesitatile de fosfor ale organismului sunt complet satisfacute printr-o alimentatie normala, acest element fiind prezent in mari cantitati in proteinele alimentare (carne, peste, oua, branzeturi, legume) si hidrocarburanti (faina, verdeturi, fructe).

Chiar la doze ridicate fosforul nu comporta risc de toxicitate, cu toate ca are capacitatea de antagonizare a calciului.

SELENIU

Este prezent in organism in cantitati minime, iar un aport excesiv din acest mineral poat induce efecte toxice.

Seleniul, mai ales in sinergie cu vitamina E exercita un rol fundamental in actiunea de neutralizare a radicalilor liberi si de protectie impotriva infectiilor virale.

Diverse studii au evidentiat un rol protector al acestui mineral fata de patologia cardiaca, artrite si fata de anumite tipuri de cancer.

Impreuna cu zincul, reprezinta unul dintre mineralele cele mai eficiente in eliminarea metalelor toxice din tesuturi (de exemplu: mercur, carniu, arsenic).

Nivelul de seleniu in firul de par poate fi ridicar in masura utilizarii anumitor tipuri de sampon antimatreata ce contin acest element.

Surse alimentare de seleniu: celealele integrale, asparagus, usturoi, oua, ciuperci, peste, carne slaba.

BOR

Functia acestui mineral nu este in intregime elucidata dar numeroase cercetari par sa confirme un rol important in metabolismul multor alte minerale, printre care: calciu, magneziu, fosfor cu actiune de reglare in contextul unor diverse mecanisme hormonale. Este prin urmare direct implicat in metabolismul oaselor si dintilor si prezinta actiune preventiva fata de osteoporoza.

Stimuleaza functia cerebrala si cresterea musculara.

Borul este un antagonist al vitaminei B2, iar prezenta in cantitate crescuta a acestui mineral la nivel tisular poate duce la carenta de riboflavina.

Surse alimentare de bor: verdeturi, legume, tuberculi, fructe prospete si uscate, vin.

MOLIBDEN

Importanta acestui mineral este conectata rolului dezvoltat in cadrul unor sisteme antienzimatice, precum acelea implicate in catabolizarea alcoolului (aldehidoxidaza), in formarea acidului uric (xantinoxidaza) si detoxifierii sulfitilor (sulfioxidaza), substante mult folosite in industria alimentara.

Molibdenul este implicat si in metabolismul fierului (xantin oxidaza este implicata in conversia ionului feros in feric), actioneaza in calitate de cofactor al vitaminei B2 in productia energetica, explica activitatea antioxidanta, este necesar pentru o functionalitate normala sexuala masculina si reprezinta un factor de protectie fata de cancerul esofagian.

Molibdenul este un ingredient al smaltului dentar, dezvoltand o actiune de protectie impotriva cariilor. Mecanismul de absorbie intestinala este comun cu cel al cuprului, putand intra in competitie cu acestea din urma. Alaturi de zinc favorizeaza eliminarea cuprului (este utilizat in terapia bolii Wilson).

Molibdenul se gaseste aproape in toate alimentele, dar mai ales in lapte, carne, legume.

GERMANIU

Mineral neesential cu proprietati asemanatoare siliciului. Semnificatia sa biologica la om nu este inca bine definita, chiar daca unele studii i-ar atribui functiuni foarte importante.

Se pare ca germaniu ar dezvolta activitati antioxidante, antialgice, de neutralizare a toxinelor si otravurilor, de potentare a fortei si rezistentei organismului.

Surse alimentare: usturoi, ceapa, aloe vera, ginseng, consonda si suma.

SILICIU

Siliciul reprezinta substanta cea mai abundenta (28%) de pe Pamant, dupa oxigen, dar in organismul uman reprezinta numai 0,05% din greutatea corporala. Constituie insa un mineral important pentru diverse organe si aparate, ca de exemplu: plamani, splina, ganglioni limfatici, tesut conjunctiv, unghii, par, piele, oase, vase sanguine, cartilaje, tendoane.

Continutul maxim de siliciu in corp apare in perioada neonatala, dupa care urmeaza un declin lent si progresiv odata cu inaintarea in varsta.

Cercetarile recente au demonstrat ca siliciul este necesar pentru sinteza de colagen si prin urmare au evidentiat importanta acestuia in formarea tesutului osos si cartilajelor (faciliteaza corecta depunere a calciului), precum si in procesul imbatranirii precoce, a patologie cardiovasculare (arterele aterosclerotice au un continut de siliciu de 14 ori inferior arterelor normale) si a maladiei Alzheimer.

Si sub forma de urme este prezent in alimente si in apele netratate.

SULF

Este unul dintre mineralele –urma cel mai abundent din organism si este prezent in colagen, in hemoglobina, precum si in alte molecule importante din structura corpului. Este un element constitutiv esential al aminoacizilor sulfurati precum: metionina, cistina, cisteina si taurina, care tocmai prin prezenta sulfului reprezinta substante importante in unele procese de detoxifiere hepatica.

Nivelurile de sulf in analiza firului de par pot fi influentate de unele tratamente pentru par (permanent, sampon).

Surse alimentare bogate in sulf: oua, ceapa, fasole, usturoi, varza, varza de Bruxelles.

MANGAN

Acest mineral exercita numeroase functii in organism:

-contribuie la corectul metabolism al tesutului osos, al cartilajului si tesutului conjunctiv, la sinteza de proteine si ADN, la productia de energie celulara.

Este parte integranta al unui metal-enzime-superoxiddismutaza (SOD), implicata in sistemul de neutralizare a radicalilor liberi ai oxigenului.

Manganul este un important cofactor al enzimelor cheie din metabolismul carbohidratilor si este adeseori deficitar la persoanele diabetice.

Valorile scazute de mangan au fost semnalate in firul de par al indivizilor suferinzi de artrita reumatoida.

Surse alimentare de mangan: acest mineral este scazut in proteine, cereale rafinate, dar prezinta o concentratie ridicata in cerealele integrale, germenii de grau, legume (fasole, mazare) in fructe uscate (nuci) si proaspete (banane, portocale, fragi).

CROM

Element prezent sub forma de urme in organismul uman, este caracterizat prin trei functii metabolice semnificative: metabolismul carbohidratilor, reducerea placii ateromatoase si in potentarea raspunsului imunitar.

Rolul sau cel mai important este acela de component al asa numitului “factor de toleranta la glucoza” care contribuie la functionarea corecta a insulinei in reglarea metabolismului glucidic.

VANADIU

Doar studii recente au lansat ipoteza principalelor functiuni ale vanadiului pentru organismul uman, motiv pentru care raman deocamdata necunoscute functiile biochimice specifice ale acestui element precum si semnele si conditile legate de carenta sa.

Studii limitate ar indica un rol in metabolismul celular, mai ales in reglarea energiei, a formarii de os si dinti, precum si in procesele de crestere si reproducere.

Este posibil si capacitatea vanadiului de a inhiba sinteza de colesterol, de a reduce glicemia si de a inhiba cresterea tumorala.

Un aport excesiv de vanadiu pe cale orala la om pare sa nu exercite efecte toxice, spre deosebire de inhalarea sa in contextul poluarii ambientale, caracterizat de o grava toxicitate.

Surse alimentare de vanadiu: cereale integrale, linte, mazare, spanac, ciuperci, scoici.

MINERALELE TOXICE

MERCURUL

Este un mineral toxic ale caror efecte benefice nu sunt cunoscute, dar ale caror efecte toxice asupra organismului si faptul ca se difuzeaza cu usurinta mai ales in tesutul adipos este bine cunoscut.

Organele de electie pentru depozitarea mercurului sunt deci acelea bogate in grasimi, asa cum este de exemplu, creierul.

Simptomele cele mai evidente ale intoxicatiei cu mercur sunt cele determinate de afectiunile sistemului nervos, ca de exemplu: tulburari psihice si emotionale (iritabilitate, pierderea memoriei, depresie), tremor, ataxie (tulburari de echilibru), necoordonarea motorie.

Alte tulburari frecvente sunt reprezentate de: greutate la deglutitie, furnicaturi in jurul buzelor), iritatii cutanate, tulburari renale, fatigabilitate, hipertensiune arteriala, cresterea riscului de boli cardio-vasculare, anemie, afectiune gingivala.

Mercurul parvine din contaminarea terenului si apelor, cu repercusiuni de-a lungul intregului lant alimentar.

Principalele surse de mercur: amalgamul de argint pentru obturatii dentare, peste contaminat, rezidii industriale in industria de acumulatori, de material electronic si fotografic, insecticide, fumicide, germicide, vopsele de apa, unele crème cosmetice.

CARNIU

Mineral foarte toxic a carui difuziune in mediu este legata de utilizarea sa industriala, precum tratamentele galvanice ale metalelor (zincare, nichelare), in productia de culori (rosu si galben), industria acumulatorilor si materialelor plastice.

Sursa de difuziune importanta a carniului, este reprezentata de fumul de tigarete.

Ca si multe alte plante, tabacul este contaminat cu carniu si o parte din acesta este inhalat sub forma de fum.. Datorita contaminarii ambientale, aproape toate alimentele contin carniu, mai ales pestii si molustele.

Un bun antidot pentru absorbtia carniului este reprezentat de zinc, care reprezinta un mecanism de asimilare competitiv cu carniu.

PLUMB

Metal toxic care constituie una dintre otravurile cele mai raspandite in mediu. Acesta se gaseste in aer, sol si apa.

Sursele majore sunt reprezentate de poluarea prin trafic, de fumul de tigareta (daca tabacul este tratat cu insecticide pe baza de plumb), de vopseluri si de hrana, mai ales produsele otofruticole.

Solul primeste plumb din aerul poluat si din unele pesticide (arsenicul de plumb) si anticriptogamice (plumb-tetraalchil). Din sol plumbul penetreaza in radacina plantelor destinate alimentatiei uname sau alimentatiei animalelor pentru carne sau lapte.

Din aer, plumbul se poate depozita in apa, ajungand astfel in produsele piscicole, fiind ulterior ingerate de om. Tot din aer plumbul poate sa penetreze in organism pe cale respiratorie.

In organism, plumbul se depoziteaza in sange, in oase si in tesuturile moi.

La nivel celular, este sechestrat in mitocondrii si nucleu unde pot sa apara incluziuni continand plumb.

Toxicitatea plumbului se manifesta in special asupra sistemului nervos, mai ales la copii, la care poate sa produca tulburari cognitive si de invatare, precum si comportament hiperkinetic.

Alte afectari determinate de intoxicatia cu plumb cuprind: alterari cromozomiale, scaderea rezistentei la infectii, colici abdominale, constipatie, astenie, anemie.

Absorbtia plumbului la nivel intestinal poate fi eficient combatuta de calciu si fier care provoaca eliminarea acestuia prin scaun.

La nivel tisular plumbul este antagonizat de calciu si de zinc care il deplaseaza din siturile de legare.

BERILIU

Mineral toxic sub forma de ultraurme fara functii biologice cunoscute.

Este absorbit foarte usor si cu grave efecte toxice pe cale cutanata si respiratorie cu dificultate si toxicitate inferioara pe cale intestinala. Eliminarea are loc extrem de lent pe cale urinara.

Sursele de beriliu sunt ubicuitare, de la teren si pana la apele de suprafata, praful de casa, in hrana, apa potabila. Sursele majore de poluare sunt reprezentate de productia industriei electronice, metalurgice, lampile, emisiunile realizate prin arderea carbunelui, fumul de tigareta.

Poate interfera cu diviziunea celulare la nivel ADN, cu expresia genetica avand prin urmare posibile afecte cancerigene.

Antagonisti: Calciul si Vitamina D.

ALUMINIU

Aluminiul este in ordine cel de al-treilea element raspandit in natura, prin urmare organismul fiind in mod natural expus la actiunea sa cu mare frecventa. Pana nu demult a fost considerat ca un mineral inert, deci nontoxic, fiind insa la ora actuala considerat ca potential toxic.

Aluminiul se leaga de ADN mai ales la nivelul celulelor cerebrale, dar si la nivel pulmonar, tiroidian si hepatic, cauzand leziuni metabolice importante.

Simptomele asociate excesului de aluminiu sunt reprezentate de: pierderea memoriei, stari confuzionale, depresie, cefalee, piele uscata, constipatie. Inclusiv boala Alzheimer a fost asociata excesului de aluminiu la nivel cerebral.

Asimilarea excesiva de aluminiu poate fi corelata cu utilizarea de ambalaje si vase de aluminiu, continatori din hartie de aluminiu si prin ingestia sub forma de aditivi alimentari (conservanti, coloranti, agenti de fermentatie).

Alte surse cuprind: branzeturi topite, muraturi, antiacide, deodorante.

Spre deosebire de alte minerale toxice, aluminiul nu raspunde la terapia chelatoare orala.

ARSENIC

In stare elementala este lipsit de orice actiune, caci este complet insolubil, in timp ce compusii sai sunt foarte activi. In cantitati extrem de limitate, arsenicul pare sa posede un rol oligo-dinamic, cu unele actiuni biologice dovedite, precum rolul de activator in cadrul unor sisteme enzimatice, capacitatea de inhibare a unor reactii oxidante in cadrul metabolismului intermediar al glucidelor, actiunea competitiva fata de fosfor, actiunea antagonista fata de iod si seleniu.

Sporind cantitatile introduse, arsenicul se transforma intr-o otrava puternica cu posibilitatea de intoxicatie acuta potential letala. Intoxicatia cronica produce leziuni cutanate, hiperpigmentare cutanata si a unghiilor, edeme palpebrale si perimaleolare, alopecie, cresterea frecventei neoplaziilor cutanate, pulmonare si hepatice. Intoxicatia cronica se poate manifesta printr-o simptomatologie mai putin marcata si mai dificil de corelat cu arsenicul (iritabilitate, depresie, dermatite, hepatopatii toxice). La ora actuala, arsenicul reprezinta un poluant ambiental, iar introducerea sa in organism urmeaza in special calea alimentara: peste, moluste, pasari hranite cu nutret industrial, verdeturi tratate cu substante antiparazitare si anticriptoganice pe baza de compusi anorganici ai arsenicului.

Arsenicul este antagonizat de seleniu.

• Functionarea proceselor oxidative la nivel celular,

• Activitatea Sistemului Nervos Vegetativ, mai ales in legatura cu ansamblul de reactii adaptative la stres

Sistemul nervos vegetativ (SNV)

SNV, componenta a SN periferic, trimite la nivel cerebral impulsuri senzoriale provenite de la nivelul vaselor, cordului si tuturor organelor interne. Aceste impulsuri genereaza raspunsuri reflexe din partea SNC, care prin fibrele eferente determina reactii adecvate din partea organelor si tesuturilor.

Cele 2 componente ale SNV, distincte prin actiunile lor complementare, sunt simpaticul si parasimpaticul:

• Stimularea simpatica, generata de situatiile de pericol, pentru raspunsuri de tipul “fugi sau lupta” . Creierul stimuleaza suprarenalele, care cresc sinteza de catecolamine; acestea determina cresterea nivelului de glucoza circulanta, pe calea glicogenolizei.

• SNV parasimpatic este destinat conservarii si refacerii rezervelor energetice.

O zi din viata este marcata de alternante intre stimularea simpaticului si a parasimpaticului, care la randul or determina variatii in absorbtia si excretia mineralelor. Cu ajutorul mineralogramei putem afla daca a existat o dominanta simpatica sau parasimpatica in ultimele 2-3 luni.

Dominanta simpaticotonica

Raportul Ca/P < 2,6:1

Evoca modelul fazei de alarma a raspunsului la stres.

In fata unui stres acut, organismul raspunde prin cresterea stimularii suprarenale, medulara (catecolamine) si corticala (aldosteron, in prima faza, si mai apoi cortizol).

Stimularea suprarenalei

• Hipersecretia de adrenalina: are efecte cardiovasculare, metabolica (actiune hiperglicemianta (glicogenoliza) si lipolitica)

• Hipersecretia de aldosteron: creste retentia de Na si apa, iar pe AMT, cresterea Na atat in termeni absoluti, cat si relativ la K.

• Hipersecretie de cortizol: actiune hiperglicemianta (gluconeogeneza).

Hipofiza realizeaza o stimulare directa a SNV simpatic, prin care creste secretia de aldosteron, iar apoi, in faza urmatoare, creste secretia de cortizol. Stimularea de catre SNC a medulosuprarenalei determina o crestere imediata si directa a secretiei de adrenalina, si nu prin intermediul ACTH.

Stimularea tiroidei

• In timp ce hormonii suprarenalieni cresc disponibilul de combustibil, cei tiroidieni ajuta organismul sa optimizeze arderile, si astfel faciliteaza productia de ATP.

Dominanta parasimpaticotonica

Raportul Ca/P > 2,6:1.

In aceasta situatie, sistemul de productie energetica al organismului sufera o incetinire.

Predomina mecanismele de refacere, cu stimularea proceselor de digestie si de absorbtie.

Adesea dominanta parasimpatica indica epuizarea capacitatii de reactie a organismului, corespunzand fazei a 3-a de raspuns la stres.

Analiza minerala tisulara evalueaza fazele raspunsului la stres

Hans Selye, Md, PhD (1907-1982) este endocrinologul caruia ii datoram o mare parte a cunostintelor actuale asupra raspunsului organismului la stres. Selye a elaborat conceptul care astazi este definit drept G.A.S (“General Adaptation Syndrome”), sindromul adaptarii generale.

Nascut la Viena (1907), isi efectueaza studiile medicale la Praga, Paris si Roma, apoi se transfera in SUA, la Baltimore, la Universitatea “John Hopkins”. In 1932, la 25 de ani, este chemat ca si profesor asociat la Catedra de Histologie a Universitatii din Montreal, Canada.

In cursul experimentelor sale de laborator, Selye observa ca inoculand substante toxice la diverse animale, obtine de fiecare data un raspuns trifazic identic:

1. Marirea de volum a glandelor suprarenale

2. Tumefactia, urmata de regresiune, a ganglionilor limfatici si a altor structuri limfatice

3. sangerari gastrice si intestinale.

Selye ajunge la concluzia ca organismul, in fata unei agresiuni, raspunde intotdeauna cu aceeasi secventa de reactii, expresia unei incercari de adaptare. El elaboreaza teoria sindromului de adaptare generala a organismului, care raspunde conform unei scheme, intotdeauna aceeasi, bazata pe succcesiunea a trei faze.

G.A.S. (Sindromul de Adaptare Generala)

1. In faza de alarma organismul declanseaza o serie imediata de reactii pentru a neutraliza agentul stresor fizic sau psihic(stimulare suprarenaliana). Doarece initial sistemul imun este deprimat, nivelul normal de rezistenta la stres este diminuat si deci organismul este mai susceptibil la infectii si boala.

2. Faza de rezistenta. Daca reactia de alarma nu reuseste sa neutralizeze agentul stresor, organismul isi schimba atitudinea si incearca sa se adapteze. In aceasta faza sunt potentate mecanismele de rezistenta la boala, cu cresterea activitatii sistemului imunitar (adenopatii).

3. Faza de epuizare. Organismul este incapabil sa lupte impotriva stresului la infinit si datorita acestui fapt are loc, la un moment dat, o prabusire a sistemului de rezistenta imuna. Mecanismele de aparare sunt depasite si se instaureaza ceea ce Selye a definit “Boala de adaptare” (ulcer, astm, etc).

AMT si S.A.G.

Faza I: reactia de alarma.

Agentul stresor, la primul contact cu organismul genereaza o reactie de tip “lupta sau fugi”. Majoritatea studiilor actuale identifica in aceasta faza un raspuns simptaticotonic, cu o stimulare directa a medulosuprarenalei urmata de activarea zonei corticale mediata prin ACTH.

Raportul Na/K

Pe baza studiilor lui Paul Eck toate aceste fenomene biochimice sunt reflectate pe mineralograma de raportul Na/K.

Na (valori normale 24 mg/100) este expresia secretiei de aldosteron, in timp ce potasiu (valori normale 10 mg/100) reprezinta un semn al activitatii glucocorticoizilor.

Date caracteristice pentru AMT in faza I:

-hiperstimulare simpatica (raport Ca/P <2,6:1);

-cresterea vitezei de oxidare cu hiperactivitate tiroidiana (Ca/K<4,2:1) si hiperactivitate suprarenaliana (Na/Mg>4:1, valori absolute ale Na si K crescute)

-raportul Na/K(valori normale 2,4:1) crescut cuprins intre 2,4:1 si 8:1. Cand acest raport devine foarte crescut (>8:1) probabil ca ne confruntam cu un stres supraacut sau cu o reactie inflamatorie

Faza II: Rezistenta

Daca reactia de alarma nu neutralizeaza agentul stresor, organismul se adapteaza la un “razboi de gherila” si incearca sa reziste. Are loc scaderea secretiei de adrenalina insa se mentine ridicata cea de cortizol cu hipertrofia stratului cortical intermediar a suprarenalelor, sau zona fasciculata.

Faza de rezistenta poate dura mai mult decat faza de alarma si astfel se instaleaza o stare de hipercorticism cronic. Aportul de glucoza la tesuturi ramane crescut, dar aceasta nu se mai realizeaza pe seama rezervelor de glicogen, ci pe seama proteinelor musculare prin gluconeogeneza.

Hipercortizolemia cronica conduce la depresia sistemului imunitar.

Date caracteristice pentru AMT in faza II:

-nivelul de Na tinde sa scada (in paralel cu scaderea nivelului de aldosteron), in timp ce cel de K (expresia secretiei de cortizol) ramane la valori ridicate. Rezulta modificarea raportului Na/K care tinde sa se apropie de valoarea ideala (2,4:1);

-raportul Ca/P, care in faza de alarma este intotdeauna mai mic decat valoarea ideala (2,6:1) datorita dominantei simpatice, in faza de rezistenta tinde sa stationeze intr-o pozitie intermediara cu dominanta simpatica sau parasimptica, chiar daca dominanta parasimpatica este prevalenta.

-viteza de oxidare scade, fiind posibil ca una dintre cele doua glande sa fie hipoactiva.

Faza III: Epuizarea

Organismul nu poate ramane la infinit in faza de rezistenta, de aceea, intr-un anumit moment se produce trecerea la a III a faza a S.A.G. in aceasta faza apare o “epuizare” suprarenaliana care nu mai reactioneaza la stimuli, nu mai secreta adrenalina, cortizol, cu prabusirea rezervelor energetice si a apararii imune.

Suprarenalele nu mai pot raspunde la stimularea simpatica si hipofizara, mecanismele de reglare ale metabolismului glucidic si energetic sunt blocate.

Disponibilitatea energetica minima reduce capacitatea defensiva a sistemului imunitar facand organismul mai susceptibil la boala, situatie pe care Selye o numea “boala de adaptare” (boala de stres): astm, ulcere, colite, aritmii si in final unele forme de cancer.

Date caracteristice pentru AMT in faza III:

-dominanta franc parasimpaticotonica (Ca/P>2,6:1);

-viteza de oxidare mult scazuta, cu activitate tiroidiana si suprarenala mult scazuta (Ca/P>> 4,2:1, Na/Mg<< 4:1);

-valorile Na si K sunt destul de scazute, mai ales cele ale Na, care poate sa ajunga la valori de 1-4 mg%, fata de valorile normale de 24 mg%;

-raportul Na/K scade foarte mult cu o inversiune neta.

AMT si metalele toxice

AMT a fost recunoscuta in 1980 de catre EPA ca metoda de monitorizare biologica a metalelor toxice in tesuturile organismului. Mineralele toxice odata ajunse in organism, tind sa se depoziteze in tesutul adipos si sa ramana la acest nivel pana cand nu este instituita o terapie chelatoare.

Clasificarea metabolica

Dominanta simpaticotonica (Ca/P<2,6:1) are patru subtipuri:

ST1:

-Ca/P< 2,6:1

-viteza de oxidare crescuta prin hiperactivitate tiroidiana (Ca/K<4,2:1) si hiperactivitate suprarenala (Na/Mg>4:1)

-aceasta este situatia tipica a indiividului supus unui stres in faza acuta precum si in cazul unui individ care este predispus genetic la un consum energetic crescut.

ST2:

-Ca/P< 2,6:1

-viteza de oxidare mixta prin hipoactivitate tiroidiana (Ca/K>4,2:1) si hiperactivitate suprarenaliana (Na/Mg>4:1)

-situatie care poate fi expresia fenomenelor de adaptare care apar in faza de rezistenta a SAG

ST3

-Ca/P< 2,6:1

-viteza de oxidare mixta prin hiperactivitate tiroidiana (Ca/K<4,2:1) si hipoactivitate suprarenaliana (Na/Mg<4:1)

-situatie care poate fi expresia fenomenelor de adaptare care apar in faza de rezistenta a SAG

-reducerea functionalitatii suprarenalei poate sa prefigureze o epuizare iminenta

ST4

-Ca/P< 2,6:1

-viteza de oxidare scazuta prin hipoactivitate tiroidiana (Ca/K>4,2:1) si hipoactivitate suprarenala (Na/Mg<4:1)

-situatie care se poate corela cu faza de epuizare a SAG, in care organismul nu mai este capabil sa raspunda la stimularea simpatica produsa de agentul stresor.

Dominanta parasimpaticotonica (Ca/P>2,6:1) are patru subtipuri:

PT1

-Ca/P>2,6:1

-viteza de oxidare scazuta prin hipoactivitate tiroidiana (Ca/K>4,2:1) si hipoactivitate suprarenala (Na/Mg<4:1)

-situatie care se poate corela cu faza de epuizare a SAG, sau cazul unui individ care este predispus genetic la un consum energetic scazut.

-situatie care se poate corela cu fenomenele de adaptare care apar in faza de rezistenta la stres.

PT2

-Ca/P>2,6:1

-viteza de oxidare mixta prin hipoactivitate tiroidiana (Ca/K>4,2:1) si hiperactivitate suprarenaliana (Na/Mg>4:1)

-situatie care se poate corela cu fenomenele de adaptare care apar in faza de rezistenta la stres.

PT3

-Ca/P>2,6:1

-viteza de oxidare mixta prin hiperactivitate tiroidiana (Ca/K<4,2:1) si hipoactivitate suprarenaliana (Na/Mg<4:1)

-situatie care se poate corela cu fenomenele de adaptare care apar in faza de rezistenta la stres.

-scaderea functionalitatii suprarenaliene poate sa prefigureze o epuizare iminenta.

PT4

-Ca/P>2,6:1

-viteza de oxidare crescuta prin hiperactivitate tiroidiana (Ca/K<4,2:1) si hiperactivitate suprarenala (Na/Mg>4:1)

-situatie aparent contradictorie putand fi corelata cu fazele de rezistenta si de epuizarea a SAG.

DOMINANTA SIMPATICA

1. Tratamentul dietetic

Cresterea proceselor catabolice datorata hipersimpaticotoniei impune o compensare prin alimente anabolice.

Este indicata alegerea unei diete hipo/normocalorice, de 1500 – 1800 kcal.

• Introducere adecvata, dar nu in exces, de proteine (30%), furnizate de alimente bogate in purine (organe interne, sardine, stridii)

• Reducerea aportului de carbohidrati (40%), eliminandu-I pe cei simpli si rafinati (faina alba, dulciuri de cofetarie – acestea aduc calorii pure, fara minerale si stimuleaza in exces secretia insulinei)

• Cresterea semnificativa a procentului de grasimi (30%) introduse prin alimentatie (branza, dar mai ales grasimi mono- si polinesaturate). Grasimile saturate trebuie sa constituie mai putin de 10% din aportul lipidic, ideal fiind ca restul de 90% sa fie format din grasimi mono si polinesaturate. Acizii grasi polinesaturati Omega 3, continute de uleiul de peste, pestele oceanic (mai ales cel care se hraneste cu plancton) trebuie sa fie in echilibru cu cei Omega 6. Raportul ideal Omega 3 : Omega 6 este de 6 : 1. Alimentatia occidentala furnizeaza un raport de 35 : 1, acest dezechilibru stimuland sinteza acidului arahidonic si a eicosanoizilor proinflamatorii. Dietele prea bogate in Omega 6 (germeni), cum se intampla in tarile orientale, cresc mult riscul bolilor cardio-vasculare. Uleiurile polinesaturate (ulei de floarea soarelui, soia, masline) contin Omega 9 (uleiul de masline are cel mai crescut procent). Omega 9 nu interfera cu echilibrul Omega 3 / Omega 6 si permite mentinerea fluiditatii membranei celulare data de compozitia in acizi grasi nesaturati.

2. Strategia integrativa

A. Reechilibrarea metabolica, prin incetinirea vitezei de oxidare

Administrarea de:

• Ca, Mg, Cu – minerale sedative

• Vitaminele B12 si D3 – de asemenea sedative

Vit. B12 este bogata in Co – are efect antitiroidian

Vit. D3 favorizeaza absorbtia Ca care este sedativ

B. Optimizarea functionarii ciclului Krebs

Carenta relativa a acetilCoA poate fi contracarata fie favorizand sinteza directa( prin vitamina B5 sau acid pantotenic) sau prin cresterea biodisponibilitatii, prin imbunatatirea metabolismului lipidic ( biotina-vitamina H, vitamina B5, colina, carnitina).

C. Optimizarea metabolismului lipidic

In principal prin cresterea lipolizei, cu ajutorul nutrientilor specifici:

-vitamina H (biotina) care joaca rol de coenzima in reactiile de carboxilare, in special in cadru metabolismului lipidic

-vitamina B5 (acid pantotenic)

-carnitina

-colina (donatoare de grupare metil)

D. Mentinerea efiientei proceselor de metilare

-implicate in special in hipersimpaticotonie, prin mecanismul metabolizarii aminoacizilor pe calea gluconeogenezei, stimulata de cortizol;

-implicate de asemenea in metabolismul catecolaminelor

Vitamine implicate:

Vitamina B6, B12, acid folic, vitamina C.

E. Tamponarea excesului de radicali liberi

Prin intermediul stimularii proceselor oxidative

Substante nutritive antioxidante:

Vitaminele A-C-E, carnitina, metionina, polifenoli.

F. Stimularea raspunsului imun

Care rezulta secundar datorita hipersecretiei cronice de cortizol.

Vitamina D3 are activitate imunomodulatoare, contribuie la reglarea maturii si diferentierii celulelor sistemului imun (monocite, limfocite T si B) stimuland imunitatea mediata celular.

DOMINANTA PARASIMPATICA

1. Tratamentul dietetic

Se indica o dieta hipo/normocalorica.

Principii:

• Scaderea aportului de grasimi (pana la 15-20% din aportul caloric total), care scad si mai mult viteza de oxidare.

• Cresterea moderata a carbohidratilor (50%) complecsi si nerafinati

Pacientii care prezinta o dominanta a ramurii parasimpatice a sistemului nervos vegetativ au o glicoliza incetinita, deci au o disponibilitate crescuta de piruvat si oxalacetat in comparatie cu cantitatea de acetil coA rezultata din ciclul Krebs. Pentru cresterea eficientei se utilizeaza o cantitate sporita de carbohidrati complecsi nerafinati care sunt usor digerabili, precum si un suport vitaminic-mineral care sa le accelereze metabolismul glucidic.

• Introducerea la fiecare masa a alimentelor bogate in proteine provenite din carne slaba (peste, manzat, pui slab), dar si din legume, cereale, oua intr-o proportie de 30-35% din aportul caloric total.

2. Strategia integrativa

A. Administrarea de minerale stimulante

K, P, Mn, Se, I, Zn, Fe.

B. Cresterea vitezei de oxidare metabolica

Prin stimularea metabolismului glucidic in principal (Vitaminele B1, B2, B3, B5, B6, H), dar si a celui proteic (B3, B6, H, acid folic) si a celui lipidic (B3, B5, B6, H, Inozitol, lecitina).

Substante nutritive utile pentru sustinerea metabolismului glucidic.

• Vitamina B1-participa la reactii fundamentale pentru productia energetica prin intermediul caii glicolitice pe calea suntului pentozofosfatilor din cadrul ciclului Krebs (decarboxilare oxidativa)

• Vitamina B2-cofactor pentru FMN si FAD care pe langa faptul ca actioneaza in cadrul catenei respiratorii, participa in multiple reactii de oxidoreducere.

• Vitamina B3 (niacina)-constituie partea activa a NAD si NADP, coenzime esentiale pentru multe reactii de oxidoreducere.

• Vitamina B5 indispensabila pentru formarea coenzimei A

• Vitamina B6 coenzima in multe reactii metabolice in special in metabolismul aminoacizilor, dar si glucidic si lipidic.

• Vitamina H (biotina) functioneaza ca si coenzima a multor enzime de carboxilare ale metabolismului glucidic (ex: piruvat carboxilaza care catalizeaza producerea de oxalacetat in cadrul gluconeogenezei.

C. Optimizarea productiei energetice

Daca ciclul Krebs isi creste activitatea este necesara cresterea cantitatii de substrat reducatoare care capteaza ionul de hidrogen si-l transporta in catena respiratorie mitocondrial: FMN, FAD si NAD furnizate de vitaminele B2 si B3.

D. Neutralizarea excesului de radicali liberi (prin cresterea proceselor oxidative)

Antioxidanti prezenti in formula integrativa:

-vitaminele A,C,E

-betacarotenul

-mineralele: Se, Fe, Mn, Zn

-extracte de plante