Sindromul de tunel carpian apare preponderent la persoanele care lucreaza mult la calculator, cu mana intr-o pozitie fixa ore intregi, la cei care lucreaza cu instrumente cu vibratii (picamare, masini de gaurit) sau care fac miscari bruste din incheietura pumnului. La femei, mai ales, sindromul de tunel carpian se declanseaza in timpul sarcinii sau dupa ce  au luat in greutate mai mult, datorita ingustarii canalului carpian prin depunerea tesutului adipos.

El se manifesta prin amorteli, furnicaturi la nivelul primelor 4 degete ale mainii pe fata palmara, dureri de intensitati corelate cu gravitatea sindromului care pot deveni invalidante si scaderea capacitatii de a face miscari fine cu mana respectiva. Durerile pot deveni atat de atroce incat nu lasa pacientul sa se odihneasca si nu se calmeaza la medicatie antiiflamatorie, fizioterapie, necesitand interventie chirurgicala. Aceasta afectiune are tendinta sa recidiveze, de aceea exista pacienti operati la care simptomele reapar dupa o perioada de timp.

Tunelul carpian este o structura ingusta la nivelul articulatiei pumnului unde pe langa flexorii degetelor trece si nervul median. Orice inflamatie sau trauma produsa la nivelul acestor flexori va influenta implicit si nervul median. Infiltratiile cu amestec oxigen-ozon in vecinatatea tunelului carpian si a flexorilor degetelor determina scaderea inflamatiei acestor structuri cu scaderea volumului lor si implicit a presiunii exercitate asupra nervului median. In plus, ozonul determina cresterea microcirculatiei in microvasele de sange care hranesc nervul median comprimat de structurile inflamate ale flexorilor, cu o mai buna hranire si reluarea treptata a functiei. La tratamentul cu ozon raspund aproximativ 90% din pacientii cu sindrom de tunel carpian, fara a mai fi necesara interventia chirurgicala.

Exista si o categorie de pacienti care nu raspund la ozonoterapie si anume, cei care au un canal carpian foarte ingustat congenital. Pentru acestia singura solutie terapeutica ramane interventia chirugicala cu largirea canalului carpian.

Pentru a preveni recidiva pacientul este sfatuit sa mentina mana intr-o pozitie neutra cand lucreaza si sa faca pauze mai frecvent. Exista, de asemenea posibilitatea purtarii unei orteze speciale pe timpul noptii atunci cand controlul asupra pozitiei mainii nu este posibil.

Ozonoterapia prin autohemoterapie minora

Reprezinta o metoda de administrarea a ozonoterapiei si presupune recoltarea a 5-10 ml sange venos, amestecarea lui cu un volum echivalent de oxigen-ozon si injectarea lui intramusculara.

Ea se recomanda pacientilor care au imunitatea scazuta si racesc mai frecvent, dar si ca imunomodulator, celor care sufera de herpes, acnee, alergii nespecifice, urticarie cronica, furunculoza si ca adjuvant in terapia integrativa a cancerului.

Exista o solutie simpla, la indemana, lipsita de riscuri, toxicitate sau efecte secundare
Metoda este pe deplin sigura, nu exista niciun risc pentru ca se foloseste sangele propriu al pacientului! O cura completa presupune, in medie, 10 sedinte pentru cazurile necomplicate si cate 1 sedinta lunara, de intretinere, pentru cazurile cu risc de recidiva.

Acest sange tratat, injectat intramuscular, transporta fragmente de anvelopa virala, acizi nucleici si fragmente bacteriene in circulatia generala ?i la reteaua imuna. Acesta din urma, incepe sa produca anticorpi corespunzatori, care, la randul lor, servesc pentru a contracara evolutia infectiei.

Autohemotherapia mica stimuleaza in mod specific a doua linie de aparare a organismului, importanta in bolile cronice sau cu evolutie indelungata in care sistemul imun este epuizat, reprezentata de celulele numite ucigasi (killer) si ucigasii naturali (natural killer), celule cu rol esential in detectarea si distrugerea celulelor canceroase!

Caracteristica interesanta a acestei tehnici este aceea ca anticorpii astfel fabricati sunt strict individualizati pentru pacient, deoarece sunt derivati din propriul stoc viral si antigenic bacterian. Autohemotherapia mica poate fi, prin urmare, considerata ca o metoda de autovaccinare oferind un grad ridicat de specificitate a anticorpilor.

Tehnica autohemoterapiei mari

Autohemoterapia mare este o metoda de tratament care presupune extragerea unei cantitati de sange variabile (120-250 ml) din corp pe suport antigoagulant intr-un recipient special rezistent la actiunea ozonului si reintroducerea ei dupa amestecarea cu volume egale de amestec gazos oxigen-ozon cu concentratii variabile in functie de rezultatul dorit.

Principalele afectiuni in care este indicata

Tehnica autohemoterapiei majore este indicata in urmatoarele afectiuni:

-bolile vasculare datorita imbunatatirii proprietatilor reologice si activarii microcirculatiei prin eliberarea oxidului nitric cu o mai buna oxigenare a tesuturilor periferice;

-neoplaziile prin multiple mecanisme prin care oxigeneaza tumora limitandu-i expansiunea si actioneaza asupra sistemului imun crescadu-i capacitatea de aparare

-infectii cronice cu virus hepatic B si C

-patologiile autoimune, prin efectul imunomodulator

-in bolile degenerative si metabolice si complicatiile acestora

-ca tratament antiageing prin cresterea capacitatii de aparare impotriva stresului oxidativ

-preventiv la persoane sanatoase pentru o mai buna oxigenare si cresterea capacitatii de efort

Contraindicatiile autohemoterapiei mari:

-absolute: hipertiroidism activ, deficit de glucozo-6-fosfatdehidrogenaza

-relative: presiune arteriala sistolica >160 mmHg,sarcina (desi ozonul nu s-a dovedit a avea efecte teratogene asupra fatului, scolile occidentale de ozonoterapie, pentru a evita acuzatii de malpraxis nefondate nu recomanda administrarea la gravide), tulburari majore de coagulare, anemii severe, ortostatismul.

Mecanisme de actiune

Sub actiunea amestecului de oxigen-ozon, sângele îsi mareste capacitatea de a reactiona si neutralizeaza radicalii liberi de oxigen din organism. Radicalii liberi ai oxigenului provin din procese fiziologice in cantitati controlate, dar se pot produce în cantitati mari în anumite afectiuni: boli metabolice precum diabetul zaharat, infectii si inflamatii cronice, boli vasculare-arteriopatia obliteranta, cancere, hepatite cronice, boli neurodegenerative

Acestia devin periculo?i deoarece pot leza structurile celulare si in special ADN-ul din nucleul celulei si pot provoca distrugerea lor. Sunt considerati principalii responsabili pentru ca ei determina îmbatrânirea celulelor si implicit a organismului nostru. Contracarand efectele nocive ale acestor radicali liberi, protejam organismul de procesele de degradare si degenerare si putem trai mai mult si mai sanatos.

Cate sedinte sunt necesare

In functie de patologie si particularitatile pacientului protocoalele terapeutice se particularizeaza astfel ca un tratament este compus in majoritatea cazurilor dintr-un numar de 10-15 sedinte cu frecventa de 2/saptamana urmat in anumite cazuri de alte sedinte cu frecventa de 1 sedinta/saptamana, 1 sedinta la doua saptamani sau 1 sedinta lunar.

In bolile metabolice si vasculare tratamentul se continua pana la vindecarea leziunilor cutanate si se mentine apoi o sedinta de intretinere pentru prevenirea recidivelor.

În cancere, autohemoterapia se poate face permanent, în ritmul de 2 sedin?e pe saptamâna, inclusiv in perioada în care se fac cure de citostatice, pentru a ajuta organismul sa suporte mai bine chimioterapia si sa lupte cu boala.

În hepatitele cronice cu virus B sau C se fac 10 sedinte de autohemoterapie, în ritmul de doua pe saptamâna, pentru a se reduce încarcatura virala apoi se continua pana la negativarea viremiei. Dat fiind ca virusul ramane cantonat in celulele hepatice, desi inactiv este bine sa se faca sedinte de intretinere pentru prevenirea recidivelor.

Realizarea unei autohemoterapii majore nu comporta riscuri, deoarece amestecul gazos de oxigen-ozon vine în contact cu sângele într-un kit special conceput care permite  absorbtia ozonului in sânge urmata de reactiile biologice cu plasma si liniile celulare rosii si albe.

1-COENZIME si COFACTORI (vitaminele C, K, biotina si complexul B).

2-Cu EFECT HORMONAL STEROIDIAN (vitaminele A, D).

3-Cu ACTIUNE ANTIOXIDANTA (vitaminele C, E si bioflavoidele).

1-Coenzimele si cofactorii

in calitate de cofactori si coenzime, functiile vitaminice sunt mult specifice si fundamentale pentru a conferi schimbarile biochimice necesare ale substraturilor. Tabelul evidentiaza principalele mecanisme.

Vitamina B1 (tiamina)

Este o molecula compusa dintr-un metil legat la o pirimidina si la un inel tiazolic. Ea este implicata in transferul de grupari aldehidice. Din cauza acestei caracteristici, ea participa la diferite reactii enzimatice fundamentale pentru a produce energie, reactii care implica decarboxilari si transchetolari.

Aceasta vitamina prezenta inclusiv functii nonenzimatice, ca modularea canalelor ionilor de clor la nivelul sistemului nervos central

Ea furnizeaza energia pentru calea suntului hexozomonofosfatilor.

Vitamina B2 (Riboflavina)

Vitamina B2 este o izoallosazina care poate fi usor distrusa de substante foarte alcaline si de catre lumina. Coenzimele active derivate din ea sunt Flavin mononucleotidul (FMN) si Flavin adenindinucleotide (FAD).

Functia principala a riboflavinei este aceea de precursor al coenzimelor FMN si FAD care catalizeaza reactiile de oxido-reducere si transfer al hidrogenului. Vitamina B2 este fundamentala pentru:

1. Productia de energie, in calitate de FAD, in interiorul lantului respirator.

2.Catabolismul medicamentelor si toxinelor prin intermediul enzimelor Citocromului P450.

3. Metabolismul lipidic.

4. Actiune antioxidanta in calitate de cofactor in regenerarea glutationului.

Vitamina B3 (Niacina)

Se considera drept vitamina B3 doua structuri moleculare care sunt acidul nicotinic (sau piridoxin-3-carboxilat) si derivatul sau amidic nicotinamida.

Triptofanul este precursorul sau, in timp ce enzimele NAD (nicotin-adenin-dinucleotidul) si NADP (nicotin-adenin-dinucleotid fosfatul) nunt principalele forme active.

Organismul uman foloseste NAD ca acceptor de electroni sau ca donor de hidrogen in multe reactii redox. Aceasta vitamina este implicata, de asemenea, in reactii de dehidrogenare, precum in conversia acidului alfaketoglutaric in succinat.

Vitamina B5 (Acidul pantotenic)

Este un acid care se obtine din combinatia dintre beta-alanina si acid pantotenic. Forma sa activa principala este Coenzima A (CoA). Din acest motiv este implicat in numeroase functii biochimice. Printre acesta amintim sinteza unei serii de aminoacizi, hormoni steroidieni, vitamina D, acizi grasi, sfingolipide si inelul porfirinic ce intra in structura hemoglobinei din eritrocite.

Alte functii sunt: oxidarea acizilor grasi, acetilarea colinei si diverse faze ale metabolismului proteinelor si carbohidratilor.

Vitamina B6 (Piridoxina)

Exista trei forme principale ale vitaminei: Piridoxina (PN), Piridoxalul (PL) si Piridoxamina (PM). Formele coenzimatice active sunt PMP (Piridoxamina-5-fosfat) si PLP (Piridoxal-5-fosfat).

Aceasta substanta nutritiva este implicata in circa o suta de reactii enzimatice. Reactiile enzimatice sunt atat de multe si vitamina este atat de importanta pentru productia si modularea unui numar atat de mare de compusi, astfe incat este necesar sa fie evaluat statusul vitaminei B6 de fiecare data cand se suspecteaza un dezechilibru nutritional in anamneza unui pacient.

Vitamina B6 scoate gruparile sulfurice din aminoacizi, ajuta la transferul gruparilor aminice de la un aminoacid la altul si participa, alaturi de acidul folic, la metilarea colinei, serinei, metioninei si homocisteinei. Rolul vitaminei B6 in reactiile de decarboxilare o face sa fie fundamentala in conversia triptofanului in serotonina. Chiar si conversia aminoacidului la niacina este B6-dependenta. Riboflavina si magneziul sunt necesare pentru a transforma piridoxina in piridoxal-5-fosfat. PLP-ul joaca un rol important in productia de glucoza prin procesul de gluconeogeneza; moduleaza activitatea hormonilor steroidieni legandu-se de receptorii lor.

Vitamina B12 (Cianocobalamina)

Termenul de vitamina B12 este folosit, din punct de vedere chimic, pentru a descrie molecula denumita cianocobalamina. Activitatea coenzimatica activa este indeplinita de catre Metilcobalamina si de catre 5-dezoxianenoxil-cobalamina (coenzima B12). Aceata vitamina este folosita de toate celulele care sintetizeaza ADN pentru a facilita metabolismul ciclului acidului folic. Este considerata, pentru rolul sau primar, un donator de grupari metil. Din acest motiv ea este fundamentala pentru sistemul hematopoietic.

Vitamina B12 joaca un rol important in functionarea sistemului nervos. Celulele gliale au tendinta de a duce lipsa de vitamina B12. in acest caz se confirma in interiorul lor o productie crescuta de homocisteina cu consecinte neurotoxice.

Acidul folic

Folatul este numele dat unei serii de compusi care prezinta o structura chimica comuna denumita pteroilglutamat. Molecula cunoscuta ca 5-metiltetraidrofolat este compusul cel mai raspandit din aceasta familie desi nu foarte usor asimilat la nivel celular, fiind necesar intai sa fie metilat de enzima metiltrasferaza B12-dependenta.

Aceste molecule sunt donatoare de carbon si metil. Pot fi pe langa aceasta chiar si acceptoare de carbon. Chiar si sinteza cisteinei din metionina este folat-dependenta, si deci acidul folice este fundamental pentru sinteza de tripeptid glutation.

Biotina

Biotina prezinta o structura biciclica si, desi exista opt izomeri, doar D-biotina este activa din punct de vedere enzimatic. Chiar daca face parte din complexul B si este activa in numeroase reactii enzimatice, biotina este prea putin luata in considerare de catre medici. Ea este fundamentala pentru diferite sisteme enzimatice legate de procesele de carboxilare, precum piruvat carboxilaza (productie energetica) si acetil CoA carboxilaza (donator de acetati in sinteza acizilor grasi). O carenta de biotina poate genera o acumulare de acid lactic in interiorul sistemului nervos central si sa cauzeze o insuficienta functionare a piruvat carboxilazei cu dezvoltarea de siptome, ca hipotonia, ataxia, ictusul.

Biotina este implicata si in sinteza folacinului (acidului folic).

Vitamina C

Ascorbatul se prezinta sub trei forme principale: acidul ascorbic, semidehidroascorbatul si dehidroascorbatul. Acidul ascorbic este forma redusa. Fiind in masura sa piarda foarte usor un electron, vitamina C este un bun donor de electroni, motiv pentru care reduce numerosi agenti oxidanti din organismul uman.

Actioneaza ca substrat sau cosubstrat pentru opt enzime diferite implicate in sinteza colagenului, carnitinei, catecolaminelor, amidarii peptidice si in metabolismul tirozinei.

In sinteza de colagen vitamina C este necesara pentru productia hidroxiprolinei din prolina; ca antioxidant ascorbatul reduce radicalii hidroxilici, superoxid, hipoclorit si alte specii reactive ale oxigenului. Acidul ascorbic regenereaza vitamina E dandu-i un proton radicalului tocoferil.

2-Efectul hormonal steroidian

efectul similar hormonului steroidian al vitaminelor este de tip direct in ceea ce priveste esprimarea genetica gratie receptorilor hormonali specifici. Efectul variaza in functie de tipul celular, de stadiul de dezvoltare, de interactiunile cu alte cai de semnalizare celulara si de tipul de receptor.

Vitamina A

Vitamina A este o substanta nutritiva liposolubila denumita din punct de vedere chimic trans-retinol. Din aceeasi familie fac parte aldehidele retinale si acidul retinoic. Carotenoizii sunt un alt grup, totdeauna apartinand aceleasi familii. Dintre ei, doar beta-carotenul, alfa-carotenul si gamma-carotenul prezinta activitate analoaga vitaminei A.

Functiile de baza ale vitaminei A sunt asociate vazului, functiei imunitare, dezvoltarii osoase, diferentierii celulare, cresterii si reproducerii. Vitamina este necesara pentru detoxificarea PBC si dioxinei.

Vitamina D

Cunoscuta si sub denumirea de calciferol, vitamina D este un secosteroid, si in zilele noastre, pentru actiunea sa, se considera ca este mai mult un hormon decat o vitamina. Forma activa este calcitriolul sau 1,25 dihidrocolecalciferol.

Multe tesuturi poseda receptori pentru acesta vitamina-hormon.

Functia principala este de reglare a absorbitiei intestinale a calciului si fosforului; reglare a calciului prin intermediul paratiroidelor si stimularea mineralizarii celulelor osoase, deoarece vitamina D joaca rol de carrier de membrana pentru calciu la nivel osteoclastic si osteoblastic.

Vitamina K

Termenul de vitamina K descrie o serie de compusi care prezinta comun un inel 1,4-naptochinonico.

Vitamina K1 (filochinona) este o forma care se gaseste in diverse vegetale; vitamina K2 (menachinona) este in schimb o forma sintetizata de catre bacterii, dar se poate gasi si in produse de origine animala. Vitamina K3 (menadiona) este o forma sintetica, si trebuie sa fie alchilata pentru a fi utilizata de catre organismul uman. Functia principala a vitaminei K este implicarea ei in producerea a patru factori ai coagularii: factorul III (protrombina), factorul VII, factorii IX si X. ea este necesara si pentru carboxilarea protrombinei care anuleaza formarea situsurilor de legare ale calciului in procesul de coagulare. Cumadina si heparina sunt antagonistii biochimici ai vitaminei K.

3-Actiunea antioxidanta

unele vitamine actioneaza in calitate de antioxidanti pentru ca sunt capabile sa se lege de radicalii liberi si sa-i faca mai putin periculosi, chiar sa-i neutralizeze, gratie unui complex “joc de echipa”.

Principalele vitamine antioxidante sunt vitamina C, carotenoizii si vitamina E. primele au fost deja descrise mai sus. Urmeaza descrierea celei de a treia.

Vitamina E

Vitamina E reprezinta numele generic dat unui grup de opt izomeri; patru dintre ei sunt cunoscuti ca tocoferoli (alfa, beta, gamma si delta care prezinta o catena laterala saturata); ceilalti patru izomeri sunt in schimb cunoscuti ca tocotrienoli. Sunt din punct de vedere structural asemanatori, in afara de catena laterala, care este nesaturata. Si ei sunt clasificati ca alfa, beta, gamma si delta. Alfa-tocoferolul este izomerul cel mai bioactiv.

Functia principala a vitaminei E este aceea de a preveni oxidarea acizilor grasi nesaturati, componenti ai fosfolipidelor de membrana. Celulele cu un continut ridicat de acizi grasi polinesaturati au nevoie de un nivel ridicat de vitamina E si sunt in mod particular mai sensibili la stresul oxidativ. Chiar si fagocitele au rezerve marcate de vitamina E pentru a se proteja de autooxidare.

Vitamina E este importanta si prin calitatea de protectoare a vitaminei A. vitamina C, este, in schimb in masura sa regenereze radicalul tocoferoxilic reechilibrand statusul antioxidant al vitaminei E.

Nonvitamine si rolul lor

Betaina Transfera grupari metil

Acid lipoic Decarboxilarea oxidativa a alfaceto acizilor asociati cu enzime

Colina Donor de metil; componenta a fosfolipidelor si substrat pentru sinteza acetilcolinei

Inozitolul Componenta a fosfolipidelor si mesager secund

Carnitina Carrier pentru transportul acizilor grasi si ai gruparilor acetil in mitocondrii

Calciul reprezinta mineralul cel mai abundent din corpul uman, fiind concentrat in cea mai mare parte in oase si dinti. O mica parte din calciul circular in sange contribuie la realizarea functiunilor biologice importante (exemplu: coagularea sangelui, contractia musculara, schimburi metabolice prin membrana celulara, transferul de mesaje hormonale catre nucleu deci spre ADN.

Valori ridicate ale calcilui la A.M.T. pot deriva fie dintr-un aport alimentar excesiv, fie in urma unei metabolizari interne. Sunt aproape intotdeauna corelate cu prevalenta S. N. parasimpatic.

Carenta de calciu poate fi expresia unui aport alimentar insuficient sau unei absorbtii deficitare datorita fie disbiozei intestinale, fie unor obiceiuri alimentare gresite (utilizarea excesiva de carbohidrati rafinati, ingestia de alimente bogate in fitati sau oxalati).

Biodisponibilitatea calciului poate fi influentata de echilibrul cu alte minerale esentiale (de exemplu magneziu si fosfor) putand produce depuneri de calciu in afara zonelor efective (de exemplu: par, articulatii, perete vascular, colecist, ganglioni).

Nivele tisulare scazute se pot corela cu o scadere a tolerantei la glucoza.

Rafinarea alimentelor si progresiva pauperizare a terenurilor si apelor, combinata cu o dificultate in absorbtia intestinala explica frecventa situatiei de carenta a acestui mineral in cadrul analizei firului de par.

Cromul este prezent in diverse alimente, chiar daca doar ca urme, in mod special in drojdia de bere, crusca, cereale integrale, oua, branza, carne slaba, carne de pasare.

COBALT

Mineral prezent in organism in cantitati minime, este esential pentru o corecta productie de hematii si pentru toate acele reactii metabolice ce implica vitamina B12 (in care cobaltul este un element constitutiv).

Cobaltul are o actiune antagonista fata de fier, prin urmare nu numai carenta ci si excesul sau ar putea conduce la aparitia anemiei.

Cobaltul in exces explica actiunea de inhibare a activitatii tiroidiene precum si a unor reactii din cadrul metabolismului oxidativ.

Este eliminat foarte rapid, astfel incat valorile constatate in analiza firului de par nu sunt foarte semnificative.

Cobaltul biologic activ este cel organic, de provenienta exclusiv animala (aproape toate alimentele de provenienta animala, dar in particular: ficat, rinichi, moluste, scoici, lapte).

Cronicizarea acestor fenomene poate conduce la stari patologice.

Surse alimentare: lapte si derivati, branzeturi, heringi, sardele in ulei, mandarine, alune, broccoli, ciocolata, spanac, ceai.

Absorbtia la nivel intestinal nu este optima, astfel incat o eventuala carenta ar putea fi corelata mai degraba cu malabsorbtia sau dietele vegetariene stricte.

Situatii carentiale se intalnesc adesea la alcoolici si la femei in timpul graviditatii si alaptarii.

Cobaltul anorganic nu are valoare nutritionala dar este uneori aditionat in bere ca agent antispumant.

MAGNEZIU

Este al patrulea element mineral prin abundenta in organismul uman; continut in mare parte (70%) in oare si dinti.

O mica parte e in stare ionizata si e responsabila de functiile sale fundamentale (in reactii biologice si metabolism) si mai ales in productia celulara de energie, relaxarea musculara, sinteza proteica, excitarea neuronala.

Nivelul tisular e strans legat de cel al calciului, motiv pentru care fluctuatiile sale tind sa urmeze pe cele ale calciului.

Este antagonizat de nivelul sodiului si fosforului si este influentat mult de stres (carenta).

Surse alimentare: cereale integrale, legume uscate, cacao, ciocolata, fructe uscate, spanac.

SODIU

Mineral esential pentru mentinerea raportului corect intre lichidele corpului si saruri; variabilitatea nivelului sau e strict legata de continului hidric global al organismului.

Sodiul e indispensabil mentinerii echilibrului acido-bazic, pentru productia de acid clorhidric in stomac, pentru transmisia impulsului nervos si pentru contractia musculara.

E parte esentiala a pompei Na/K in membrana celulara , controleaza transportul de substante nutritive si schimburile metabolice intre mediu intra si extracelular.

Alimentele bogate in Na: sare de bucatarie, toate alimentele sarate, mezeluri, branzeturi.

POTASIU

Al treilea mineral cu relevanta cantitativa, dupa Ca si P.

E aproape tot in interiorul celulei si e implicat in procesele de productie energetica, sinteza proteica, reglare a frecventei cardiace, transmisia impulsului nervos, contractia musculara.

Rolul sau in reglarea hidro-salivara se opune Na si favorizeaza eliminarea apei, reducand edemele si TA.

Ca si Na e un constituent fundamental a pompei Na/K.

Nivelul sau direct e corelat cu functia tiroidiana.

Surse alimentare: cacao, soia si derivati, ciocolata, fructe uscate, carne, peste.

CUPRU

E prezent in organism in cantitate limitata, dar are rol important de catalizator in multe reactii biologice. E implicat in raspunsul imun anti-bacterian si in sistemele enzimatice antioxidante. Dezvolta o actiune antianemica, e vasoprotector, e implicat in productia de neurotransmitatori cerebrali, deci o carenta a sa poate contribui la depresie.

Un exces de cupru se poate corela cu o contaminare externa (tratamente pentru par, frecventarea de piscine dezinfectate cu produse pe baza de cupru).

Surse alimentare: scoici, ficat, fructe uscate, ciocolata.

ZINC

Cantitatea de zinc din corp se ridica la circa 2 g, localizat mai ales in piele. Este necesar pentru sinteza proteinelor (ex. colagen, anticorpi, etc), e esential pentru vindecarea ranilor, pentru rezistenta la infecttii si inflamatii si mai ales pentru sanatatea pielii, la nivelul careia se exercita o actiune antimicrobiana (era utilizat pentru ungerea pielii in Egiptul Antic).

Este implicat in corecta functionare a aparatului genital. Este unul din mineralele cele mai eficiente in actiunea de eliminare a metalelor toxice din organism. Carenta de zinc poate fi cauzata de o redusa absorbie intestinala datorita prezentei unor nutrienti antagonisti precum fibrele, fitatii, calciu, fosfor, cupru, crom., codeniu.

Zincul este unul dintre primele minerale eliminate in conditii de stres, motiv pentru care este posibila o carenta a sa in astfel de situatii chiar in prezenta unui aport alimentar corect.

Surse alimentare de zinc sunt: ficat, manzat, scoici, crustacee, branza, mei, drojdie de bere.

FIER

Prezenta fierului in molecula hemoglobinei confera acestui metal un rol fundamental in procesele de respiratie si oxigenare tisulara. Mai mult decat atat fierul participa si la alte reactii biologice esentiale ca de exemplu: sinteza ADN, ceea ce il face extrem de important in faza de dezvoltare a organismului unam (copilarie, adolescenta, sarcina, alaptare).

Fierul introdus in alimentatie este absorbit in procent redus (circa 10% sau mai putin), mai ales in cazul fierului cu disponibilitate redusa precum acela din vegetale. Absorbtia sa este facilitata de prezenta concomitenta a vitaminei C si a unei cantitati adecvate de cupru.

Este redusa prin excesul de calciu, zinc, fitati, ceai, cafea, substante antiacide.

Principalele surse alimentare sunt: carne, moluste, legume, germeni de grau, crusca, cereale.

FOSFOR

Este al doilea mineral in privinta cantitatii in corpul uman fiind prezent mai ales sub forma de fosfat de calciu. Ia parte la constituirea oaselor si dintilor, contribuie la sinteza fosfolipidelor, elemente fundamentale ale sistemului nervos si membranelor celulare. In mod deosebit, fosforul se situeaza in cetrul metabolismului energetic fiind mineralul cheie, al ATP,molecula energetica prin excelenta.

Carenta de fosfor semnalata de mineralograma tisulara ar putea fi expresia unei productii scazute de energie la nivelul celular respectiv a unei scaderi de viteza de oxidare.

Necesitatile de fosfor ale organismului sunt complet satisfacute printr-o alimentatie normala, acest element fiind prezent in mari cantitati in proteinele alimentare (carne, peste, oua, branzeturi, legume) si hidrocarburanti (faina, verdeturi, fructe).

Chiar la doze ridicate fosforul nu comporta risc de toxicitate, cu toate ca are capacitatea de antagonizare a calciului.

SELENIU

Este prezent in organism in cantitati minime, iar un aport excesiv din acest mineral poat induce efecte toxice.

Seleniul, mai ales in sinergie cu vitamina E exercita un rol fundamental in actiunea de neutralizare a radicalilor liberi si de protectie impotriva infectiilor virale.

Diverse studii au evidentiat un rol protector al acestui mineral fata de patologia cardiaca, artrite si fata de anumite tipuri de cancer.

Impreuna cu zincul, reprezinta unul dintre mineralele cele mai eficiente in eliminarea metalelor toxice din tesuturi (de exemplu: mercur, carniu, arsenic).

Nivelul de seleniu in firul de par poate fi ridicar in masura utilizarii anumitor tipuri de sampon antimatreata ce contin acest element.

Surse alimentare de seleniu: celealele integrale, asparagus, usturoi, oua, ciuperci, peste, carne slaba.

BOR

Functia acestui mineral nu este in intregime elucidata dar numeroase cercetari par sa confirme un rol important in metabolismul multor alte minerale, printre care: calciu, magneziu, fosfor cu actiune de reglare in contextul unor diverse mecanisme hormonale. Este prin urmare direct implicat in metabolismul oaselor si dintilor si prezinta actiune preventiva fata de osteoporoza.

Stimuleaza functia cerebrala si cresterea musculara.

Borul este un antagonist al vitaminei B2, iar prezenta in cantitate crescuta a acestui mineral la nivel tisular poate duce la carenta de riboflavina.

Surse alimentare de bor: verdeturi, legume, tuberculi, fructe prospete si uscate, vin.

MOLIBDEN

Importanta acestui mineral este conectata rolului dezvoltat in cadrul unor sisteme antienzimatice, precum acelea implicate in catabolizarea alcoolului (aldehidoxidaza), in formarea acidului uric (xantinoxidaza) si detoxifierii sulfitilor (sulfioxidaza), substante mult folosite in industria alimentara.

Molibdenul este implicat si in metabolismul fierului (xantin oxidaza este implicata in conversia ionului feros in feric), actioneaza in calitate de cofactor al vitaminei B2 in productia energetica, explica activitatea antioxidanta, este necesar pentru o functionalitate normala sexuala masculina si reprezinta un factor de protectie fata de cancerul esofagian.

Molibdenul este un ingredient al smaltului dentar, dezvoltand o actiune de protectie impotriva cariilor. Mecanismul de absorbie intestinala este comun cu cel al cuprului, putand intra in competitie cu acestea din urma. Alaturi de zinc favorizeaza eliminarea cuprului (este utilizat in terapia bolii Wilson).

Molibdenul se gaseste aproape in toate alimentele, dar mai ales in lapte, carne, legume.

GERMANIU

Mineral neesential cu proprietati asemanatoare siliciului. Semnificatia sa biologica la om nu este inca bine definita, chiar daca unele studii i-ar atribui functiuni foarte importante.

Se pare ca germaniu ar dezvolta activitati antioxidante, antialgice, de neutralizare a toxinelor si otravurilor, de potentare a fortei si rezistentei organismului.

Surse alimentare: usturoi, ceapa, aloe vera, ginseng, consonda si suma.

SILICIU

Siliciul reprezinta substanta cea mai abundenta (28%) de pe Pamant, dupa oxigen, dar in organismul uman reprezinta numai 0,05% din greutatea corporala. Constituie insa un mineral important pentru diverse organe si aparate, ca de exemplu: plamani, splina, ganglioni limfatici, tesut conjunctiv, unghii, par, piele, oase, vase sanguine, cartilaje, tendoane.

Continutul maxim de siliciu in corp apare in perioada neonatala, dupa care urmeaza un declin lent si progresiv odata cu inaintarea in varsta.

Cercetarile recente au demonstrat ca siliciul este necesar pentru sinteza de colagen si prin urmare au evidentiat importanta acestuia in formarea tesutului osos si cartilajelor (faciliteaza corecta depunere a calciului), precum si in procesul imbatranirii precoce, a patologie cardiovasculare (arterele aterosclerotice au un continut de siliciu de 14 ori inferior arterelor normale) si a maladiei Alzheimer.

Si sub forma de urme este prezent in alimente si in apele netratate.

SULF

Este unul dintre mineralele –urma cel mai abundent din organism si este prezent in colagen, in hemoglobina, precum si in alte molecule importante din structura corpului. Este un element constitutiv esential al aminoacizilor sulfurati precum: metionina, cistina, cisteina si taurina, care tocmai prin prezenta sulfului reprezinta substante importante in unele procese de detoxifiere hepatica.

Nivelurile de sulf in analiza firului de par pot fi influentate de unele tratamente pentru par (permanent, sampon).

Surse alimentare bogate in sulf: oua, ceapa, fasole, usturoi, varza, varza de Bruxelles.

MANGAN

Acest mineral exercita numeroase functii in organism:

-contribuie la corectul metabolism al tesutului osos, al cartilajului si tesutului conjunctiv, la sinteza de proteine si ADN, la productia de energie celulara.

Este parte integranta al unui metal-enzime-superoxiddismutaza (SOD), implicata in sistemul de neutralizare a radicalilor liberi ai oxigenului.

Manganul este un important cofactor al enzimelor cheie din metabolismul carbohidratilor si este adeseori deficitar la persoanele diabetice.

Valorile scazute de mangan au fost semnalate in firul de par al indivizilor suferinzi de artrita reumatoida.

Surse alimentare de mangan: acest mineral este scazut in proteine, cereale rafinate, dar prezinta o concentratie ridicata in cerealele integrale, germenii de grau, legume (fasole, mazare) in fructe uscate (nuci) si proaspete (banane, portocale, fragi).

CROM

Element prezent sub forma de urme in organismul uman, este caracterizat prin trei functii metabolice semnificative: metabolismul carbohidratilor, reducerea placii ateromatoase si in potentarea raspunsului imunitar.

Rolul sau cel mai important este acela de component al asa numitului “factor de toleranta la glucoza” care contribuie la functionarea corecta a insulinei in reglarea metabolismului glucidic.

VANADIU

Doar studii recente au lansat ipoteza principalelor functiuni ale vanadiului pentru organismul uman, motiv pentru care raman deocamdata necunoscute functiile biochimice specifice ale acestui element precum si semnele si conditile legate de carenta sa.

Studii limitate ar indica un rol in metabolismul celular, mai ales in reglarea energiei, a formarii de os si dinti, precum si in procesele de crestere si reproducere.

Este posibil si capacitatea vanadiului de a inhiba sinteza de colesterol, de a reduce glicemia si de a inhiba cresterea tumorala.

Un aport excesiv de vanadiu pe cale orala la om pare sa nu exercite efecte toxice, spre deosebire de inhalarea sa in contextul poluarii ambientale, caracterizat de o grava toxicitate.

Surse alimentare de vanadiu: cereale integrale, linte, mazare, spanac, ciuperci, scoici.

MINERALELE TOXICE

MERCURUL

Este un mineral toxic ale caror efecte benefice nu sunt cunoscute, dar ale caror efecte toxice asupra organismului si faptul ca se difuzeaza cu usurinta mai ales in tesutul adipos este bine cunoscut.

Organele de electie pentru depozitarea mercurului sunt deci acelea bogate in grasimi, asa cum este de exemplu, creierul.

Simptomele cele mai evidente ale intoxicatiei cu mercur sunt cele determinate de afectiunile sistemului nervos, ca de exemplu: tulburari psihice si emotionale (iritabilitate, pierderea memoriei, depresie), tremor, ataxie (tulburari de echilibru), necoordonarea motorie.

Alte tulburari frecvente sunt reprezentate de: greutate la deglutitie, furnicaturi in jurul buzelor), iritatii cutanate, tulburari renale, fatigabilitate, hipertensiune arteriala, cresterea riscului de boli cardio-vasculare, anemie, afectiune gingivala.

Mercurul parvine din contaminarea terenului si apelor, cu repercusiuni de-a lungul intregului lant alimentar.

Principalele surse de mercur: amalgamul de argint pentru obturatii dentare, peste contaminat, rezidii industriale in industria de acumulatori, de material electronic si fotografic, insecticide, fumicide, germicide, vopsele de apa, unele crème cosmetice.

CARNIU

Mineral foarte toxic a carui difuziune in mediu este legata de utilizarea sa industriala, precum tratamentele galvanice ale metalelor (zincare, nichelare), in productia de culori (rosu si galben), industria acumulatorilor si materialelor plastice.

Sursa de difuziune importanta a carniului, este reprezentata de fumul de tigarete.

Ca si multe alte plante, tabacul este contaminat cu carniu si o parte din acesta este inhalat sub forma de fum.. Datorita contaminarii ambientale, aproape toate alimentele contin carniu, mai ales pestii si molustele.

Un bun antidot pentru absorbtia carniului este reprezentat de zinc, care reprezinta un mecanism de asimilare competitiv cu carniu.

PLUMB

Metal toxic care constituie una dintre otravurile cele mai raspandite in mediu. Acesta se gaseste in aer, sol si apa.

Sursele majore sunt reprezentate de poluarea prin trafic, de fumul de tigareta (daca tabacul este tratat cu insecticide pe baza de plumb), de vopseluri si de hrana, mai ales produsele otofruticole.

Solul primeste plumb din aerul poluat si din unele pesticide (arsenicul de plumb) si anticriptogamice (plumb-tetraalchil). Din sol plumbul penetreaza in radacina plantelor destinate alimentatiei uname sau alimentatiei animalelor pentru carne sau lapte.

Din aer, plumbul se poate depozita in apa, ajungand astfel in produsele piscicole, fiind ulterior ingerate de om. Tot din aer plumbul poate sa penetreze in organism pe cale respiratorie.

In organism, plumbul se depoziteaza in sange, in oase si in tesuturile moi.

La nivel celular, este sechestrat in mitocondrii si nucleu unde pot sa apara incluziuni continand plumb.

Toxicitatea plumbului se manifesta in special asupra sistemului nervos, mai ales la copii, la care poate sa produca tulburari cognitive si de invatare, precum si comportament hiperkinetic.

Alte afectari determinate de intoxicatia cu plumb cuprind: alterari cromozomiale, scaderea rezistentei la infectii, colici abdominale, constipatie, astenie, anemie.

Absorbtia plumbului la nivel intestinal poate fi eficient combatuta de calciu si fier care provoaca eliminarea acestuia prin scaun.

La nivel tisular plumbul este antagonizat de calciu si de zinc care il deplaseaza din siturile de legare.

BERILIU

Mineral toxic sub forma de ultraurme fara functii biologice cunoscute.

Este absorbit foarte usor si cu grave efecte toxice pe cale cutanata si respiratorie cu dificultate si toxicitate inferioara pe cale intestinala. Eliminarea are loc extrem de lent pe cale urinara.

Sursele de beriliu sunt ubicuitare, de la teren si pana la apele de suprafata, praful de casa, in hrana, apa potabila. Sursele majore de poluare sunt reprezentate de productia industriei electronice, metalurgice, lampile, emisiunile realizate prin arderea carbunelui, fumul de tigareta.

Poate interfera cu diviziunea celulare la nivel ADN, cu expresia genetica avand prin urmare posibile afecte cancerigene.

Antagonisti: Calciul si Vitamina D.

ALUMINIU

Aluminiul este in ordine cel de al-treilea element raspandit in natura, prin urmare organismul fiind in mod natural expus la actiunea sa cu mare frecventa. Pana nu demult a fost considerat ca un mineral inert, deci nontoxic, fiind insa la ora actuala considerat ca potential toxic.

Aluminiul se leaga de ADN mai ales la nivelul celulelor cerebrale, dar si la nivel pulmonar, tiroidian si hepatic, cauzand leziuni metabolice importante.

Simptomele asociate excesului de aluminiu sunt reprezentate de: pierderea memoriei, stari confuzionale, depresie, cefalee, piele uscata, constipatie. Inclusiv boala Alzheimer a fost asociata excesului de aluminiu la nivel cerebral.

Asimilarea excesiva de aluminiu poate fi corelata cu utilizarea de ambalaje si vase de aluminiu, continatori din hartie de aluminiu si prin ingestia sub forma de aditivi alimentari (conservanti, coloranti, agenti de fermentatie).

Alte surse cuprind: branzeturi topite, muraturi, antiacide, deodorante.

Spre deosebire de alte minerale toxice, aluminiul nu raspunde la terapia chelatoare orala.

ARSENIC

In stare elementala este lipsit de orice actiune, caci este complet insolubil, in timp ce compusii sai sunt foarte activi. In cantitati extrem de limitate, arsenicul pare sa posede un rol oligo-dinamic, cu unele actiuni biologice dovedite, precum rolul de activator in cadrul unor sisteme enzimatice, capacitatea de inhibare a unor reactii oxidante in cadrul metabolismului intermediar al glucidelor, actiunea competitiva fata de fosfor, actiunea antagonista fata de iod si seleniu.

Sporind cantitatile introduse, arsenicul se transforma intr-o otrava puternica cu posibilitatea de intoxicatie acuta potential letala. Intoxicatia cronica produce leziuni cutanate, hiperpigmentare cutanata si a unghiilor, edeme palpebrale si perimaleolare, alopecie, cresterea frecventei neoplaziilor cutanate, pulmonare si hepatice. Intoxicatia cronica se poate manifesta printr-o simptomatologie mai putin marcata si mai dificil de corelat cu arsenicul (iritabilitate, depresie, dermatite, hepatopatii toxice). La ora actuala, arsenicul reprezinta un poluant ambiental, iar introducerea sa in organism urmeaza in special calea alimentara: peste, moluste, pasari hranite cu nutret industrial, verdeturi tratate cu substante antiparazitare si anticriptoganice pe baza de compusi anorganici ai arsenicului.

Arsenicul este antagonizat de seleniu.

Cum apare celulita

Cu toate ca nu exista inca un consens asupra etiologiei celulitei, cauza principala pare a fi distrugerea prematura a fibrelor de colagen din derm si hipoderm, care asigura rezistenta si elasticitatea pielii. Rezistenta scazuta a tesutului conjunctiv de sustinere este atribuita organizarii diferite a fibrelor de colagen. Prin pierderea acestor fibre de sustinere, tesutul adipos de la nivelul hipodermului devine vizibil, rezultând aspectul caracteristic de “coaja de portocala”. Asocierea la acest proces a insuficientei circulatorii venoase pare sa fie unul din factorii cei mai importanti in aparitia si dezvoltarea celulitei.

Cu toate acestea nu putem sa nu luam in seama si fenomenul ingrijorator aparut in ultima perioada care afecteaza adolescentele. Aceasta explozie de cazuri poate fi pusa pe seama alimentatiei dezechilibrate, bogate in carbohidrati rafinati, prelucrate industrial excesiv, “condimentate” din plin cu aditivi si conservanti care caracterizeaza ritmul alert impus de societatea moderna.

Evolutie

Celulita este o boala degenerativa a tesutului conjunctiv care apare ca urmare a alterarii circulatiei. Unele tesuturi se distrug si sunt inlocuite de tesut fibros. Acesta nu mai respecta structura initiala a tesutului si determina formarea unor noduli care, prin orice tratament incercat pâna la ora actuala, nu mai dispar. Exista patru stadii ale celulitei si trebuie sa stim ca interventia in stadiile precoce determina stoparea sau incetinirea evolutiei.

In stadiul I apare staza in circulatia capilara si a venelor mici cu edem consecutiv

Stadiul II-afectare celulara si fibroza

Stadiul III-formarea de tesut fibrosclerotic, formarea de micronoduli

Stadiul IV-formarea de macronoduli

Metodele moderne pentru evaluarea si tratarea celulitei prin care se investigheaza constitutia genetica si factorii de mediu, au la baza date antropometrice, doua chestionare, unul bazat pe capacitatea de detoxifiere a organismului si unul bazat pe evaluarea constitutiei metabolice si un chestionar pentru relevarea factorilor cauzali ai celulitei. Constitutia metabolica se evalueaza in functie de rezultatele chestionarului tipologiei metabolice si cu ajutorul analizei minerale tisulare din firul de par. Toate aceste date ofera un tablou complet asupra starii generale a organismului si permit personalizarea tratamentului.

Tratamentul cu ozon

Desi pâna recent preventia reprezenta cel mai sigur mijloc de lupta impotriva celulitei, studii de ultima ora au demostrat eficacitatea ozonoterapiei in stoparea evolutiei stadiale si chiar in regresia acesteia. Eficacitatea ozonoterapiei este marita considerabil de corectarea factorilor comportamentali si alimentari (practicarea regulata a unui sport, o dieta echilibrata cu continut bogat in fibre alimentare si nutrienti esentiali pentru procesele de regenerare tisulara, hidratarea corespunzatoare)

Reducerea aspectului de coaja de portocala a pielii se poate obtine prin practicarea bailor de ozon si injectarea subcutanata a zonelor respective cu amestec oxigen-ozon

Dimensiunile formatiunilor nodulare din tesutul adipos al persoanelor afectate de celulita se pot reduce prin injectari subcutanate cu ozon combinate cu autohemotransfuzii. Consumul cu regularitate a apei ozonizate activeaza microcirculatia sanguina si imbunatateste functiile tuturor organelor, stimulând capacitatea de detoxifiere si eliminare a toxinelor. Apa ozonizata regleaza secretia glandelor endocrine si amelioreaza functiile metabolice, dispepsia, toleranta la glucoza.

Daca decide sa faceti un tratament ar fi bine sa beneficiati de un consult din partea unui medic avizat in acest sens. Nu apelati la asa zisele spa-uri pentru ca nu veti face decat sa va cheltuiti banii fara rezultate satisfacatoare. Din ce motiv? Pentru ca sanatatea pleaca din interior si doar corectarea tuturor factorilor de risc si a celor agravanti pot sta la baza realizarii unei terapii corecte, personalizate.

Inceputurile terapiei cu ozon s-au concretizat in mai multe tari din vestul Europei in urma cu aproximativ 20 de ani, iar practicile medicale sunt recunoscute de catre Ministerul Sanatatii din tarile respective.

In ultima perioada, in tarile dezvoltate lupta antiimbatranire a cunoscut o amploare din ce in ce mai mare. Societatile stiintifice antiageing au luat o amploare din ce in ce mai mare, iar medicii de diverse specialitati incep sa fie din ce in ce mai interesati de combaterea efectelor fenomenului imbatranirii. Principalul “inamic” incriminat este reprezentat de speciile reactive ale oxigenului, asa zisii “radicali liberi”. Intr-adevar oxigenul poate fi considerat o arma cu doua taisuri: este esential vietii constituind printre altele si o arma utilizata de sistemul imun in procesul de combatere a bacteriilor si virusurilor. Dar efectul de distrugere se poate exercita si asupra propriilor tesuturi daca sistemul antioxidant este insuficient.

Ozonul este o molecula de oxigen care in vitro se comporta ca un puternic oxidant. In organismele vii insa, cercetarile au relevat ca ozonul are un efect benefic, antioxidant. Acesta este principiul pentru care, desi privita initial cu suspiciune, terapia cu ozon a inceput sa ia din ce in ce mai mare amploare. Iata cateva din efectele observate la pacientii la care s-a aplicat terapia cu ozon:

-stimularea producerii de leucocite si implicit cresterea nespecifica a imunitatii.

-cresterea nivelelor de gamma interferon, TNF alfa si Interleukina 2, molecule care intervin in procesele imune cu cresterea consecutiva a capacitatii de aparare a organismului impotriva bolilor.

-antibacterian si antifungic

-efect anticancerigen prin inhibarea factorilor de crestere tisulara din tumori

-creste elasticitatea celulelor rosii sangvine cu oxigenarea consecutiva mult mai buna a tesuturilor.

Cum se practica terapia cu ozon?

Protocoalele practicate la momentul actual au ca principale cai de administrare  autohemoterapia (ozonizarea unei cantitati de sange recoltata de la pacient care apoi se reintroduce), injectiile subcutanate si intramusculare, baile cu ozon atat uscate (prin introducerea corpului intr-un costum etans in care se insufla apoi oxigen amestecat cu ozon) sau umede prin cufundarea corpului intr-o cada cu apa in care s-a barbotat amestecul gazos ce contine ozon.

In cosmetica rezultate bune au fost obtinute in cazul:

-ridurilor prin practicarea injectarii subcutanate a unor cantitati mici de amestec gazos compus din oxigen si ozon

-reducerii aspectului de coaja de portocala a pielii prin practicarea bailor de ozon

-reducerii dimensiunilor formatiunilor nodulare din tesutul adipos al persoanelor afectate de celulita prin injectari subcutanate combinate cu autohemoterapii

-reducerii vizibile a ectaziilor venoase mai ales de la nivelul coapselor si gambelor prin injectari subcutanate

-rezultate bune in cazul patologiilor varicoase

-rezultate excelente in cazul infectiilor cutanate cu fungi (in special Candida) si a onicomicozelor (afectarea de catre infectia fungica a unghiilor).

Pe langa aceste rezultate putem remarca si faptul ca terapia cu ozon este un revigorant excelent al organismului care imbunatateste randamentul. Cativa sportivi de performanta au apelat la terapia cu ozon, in special autohemoterapia pentru a-si imbunatati capacitatea la efort, iar rezultatele sunt de luat in seama.

Un alt aspect interesant ar fi faptul ca autohemoterapia a dat rezultate bune in cazul persoanelor supraponderale care doreau sa slabeasca si incercasera in prealabil diverse diete fara succes. Terapia cu ozon este lipsita de efecte secundare, atata timp cat este aplicata respectand cu strictete protocoalele terapeutice. De aceea ea este si trebuie sa fie practicata doar de catre medici cu pregatire in acest sens.

Durerile lombare sunt una din cele mai raspandite situatii pentru care pacientul se adreseaza la medic. Se estimeaza, astfel, ca in Statele Unite aproximativ 80% din populatie acuza dureri lombare la un anumit moment pe parcursul vietii si probabil ca datele sunt similare si pentru spatiul european si inclusiv si pentru tara noastra.

În ceea ce priveste populatia activa, circa 20% acuza simptome în fiecare an. În Statele Unite bolile coloanei vertebrale sunt cauza cea mai frecventa de dizabilitate la persoane sub 45 de ani. Ceea ce este cel mai surprinzator însa, ramân costurile medicale directe si indirecte corelate cu durerea lombara joasa cuprinse între 20-100 miliarde de dolari anual numai în Statele Unite, de 2-3 ori mai mari decât cele alocate îngrijrii pacientilor afectati de maladii cardiovasculare. Date exacte cu privire la situatia din România, nu se cunosc, din pacate, dar acestea nu pot fi foarte diferite de cele din SUA.

Hernia discurilor intervertebrale
Rolul discurilor intervertebrale este de a absorbi energia provenita din socurile transmise corpurilor intervertebrale cu scopul de a le proteja.

Fiecare disc are o parte periferica, inelul fibros si o parte centrala, nucleul pulpos care poate hernia prin pierderea integritatii inelului fibros.

Herniile de disc sunt cauza cea mai comuna a durerilor lombare asociate cu o anormalitate structurala definita. Tratamentele cele mai raspândite pentru hernia de disc includ interventia chirurgicala cu eliminarea fragmentului, injectii epidurale cu steroizi si administrarea de antiinflamatorii nesteroidiene.

Terapia conservativa
Pacientii la care terapia conservativa nu a avut rezultate satisfacatoare sunt îndrumati catre chirurgie considerând ca o atitudine nechirurgicala nu ar fi de folos. Date recente sugereaza faptul ca extinderea terapiei conservative (uneori pâna la 4 ani) ar putea sa aiba rezultate la fel de bune ca si chirurgia, mai ales ca în numeroase cazuri apare recidiva dupa interventia chirurgicala.

Tratamentul cu ozon
În ultimii 10 ani s-a observat o crestere a interesului pentru tratamente alternative  chirurgiei. Tratamentul cu ozon medical (amestec de O2/O3) a cunoscut o raspândire destul de larga în Europa. Ozonul medical este folosit pe scara larga în Europa de mai bine de 40 de ani si este luat în considerare ca o varianta de tratament pentru herniile discale si alte tipuri de dureri lombare joase.

Folosirea ozonului medical în tratarea herniilor de disc dateaza din 1983 iar cazurile atent selectate beneficiaza de o rata de vindecare de 95%. Mai mult decât atât, în 80% din cazurile cu remisiune clinica exista si un corespondent CT sau RMN care probeaza vindecarea leziunii.

Metoda are la baza administrarea unui amestec O2-O3 repetat timp de 8-14 sedinte în musculatura paravertebrala si în vecinatatea fragmentului herniat. Injectia este bine tolerata si în general nedureroasa, cu exceptia unei dureri localizate de durata scurta.

Mecanismele de actiune ale ozonului
Desi mecanismul exact nu este complet înteles exista o serie de proprietati ale ozonului medical care ne ofera o imagine asupra modului de actiune.

-numeroase studii au incriminat inflamatia la nivelul fragmentului discal ca fiind unul din mecanismele lombosciaticii. Ozonul actioneaza asupra cascadei inflamatorii prin inhibarea degradarii acidului arahidonic în prostaglandine. Astfel, prin reducerea cantitatii de compusi proinflamatori rezulta si o reducere a durerii.

-o alta ipoteza se bazeaza pe faptul ca circulatia din zona herniata este compromisa, fluxul arterial si venos fiind astfel diminuat. Combinatia acestor factori poate genera o hipoxemie serioasa. Acesti factori contribuie, la rândul lor, la aparitia durerii. Radacinile nervoase si în special cele senzitive sunt sensibile la anoxie. Prin aplicarea ozonului în zona ischemiata se produce hiperoxigenarea acesteia cu reducerea consecutiva a durerii. Efectul direct este difuzia oxigenului în zona cu cresterea 2,3 difosfogliceratului care are drept consecinta eliberarea oxigenului de catre hemoglobina. Rezultatul final este cresterea cantitatii de oxigen de la nivelul zonei herniate si reducere anoxiei.

-un alt mecanism plauzibil este efectul direct al ozonului asupra fragmentul herniat. Se stie ca nucleul pulpos contine pâna la 90% apa. Ozonul are efect direct asupra moleculelor de glicozaminoglicani din structura nucleului puplos care retin apa. Prin reducerea cantitatii de apa retinuta se micsoreaza si dimensiunile fragmentului herniat.

-stimularea repararii tisulare. Fibroblastele implicate în procesul de reparare tisulara prin secretia si depunerea de colagen sunt stimulate de prezenta moleculei de ozon.

Prin adaugarea unor terapii disponibile de curand si la noi cum ar fi mezoterapia cu produse homeopate si terapie cu plasma imbogatita cu plachete rata de succes se apropie de 98%, astfel ca putini dintre pacientii nostri mai ajung la interventie chirurgicala.

Bolnavul resimte oboseal?, greutate sau dureri surde, localizate la gamb?, accentuate de ortostatism ?i c?ldur?, uneori crampe dureroase nocturne ori jen? dureroas?. Durerile scad în intensitate, pe m?sur? ce apar ?i se dezvolt? cordoanele venoase specifice.
Dup? o perioad? de timp apare edemul (umflarea membrului), ini?ial moale ?i numai dup? un ortosta­tism prelungit, ferm ?i permanent. Edemul este prezent ?i în varicele profunde, când cordoanele venoase nu sunt vizibile.

In stadiile incipiente ale bolii ozonoterapia are un efect semnificativ de incetinire a progresiei bolii. Caile de administrare sunt infiltrarea subcutanata locala la nivelul membrului afectat completata de autohemoterapie sau alternativa acesteia, insuflatia rectala. Desigur ca masurile nespecifice generale profilactice precum evitarea ortostatismului prelungit, combaterea sedentarismului si purtarea unui ciorap elastic fac parte din strategia de preventie a aparitiei complcatiilor

Evolu?ia este cronic? ?i progresiv?. Complica?iile cele mai obi?nuite sunt: trombo-flebita varicoas?, ruptura varicelor ?i insuficien?a venoas? cronic? (edem, eczem?, fibroza ?esuturilor, ulcer trofic varicos, celulit? indurativ?, dermatit? pigmentar?).

Ulcerul varicos reprezint? una din complica?iile insuficien?ei venoase cronice. Aceast? afec?iune apare în principal datorit? evolu?iei, f?r? tratament, a unor varice ale membrelor inferioare. În timp, pielea devine tot mai sub?ire, astfel c? la cel mai mic traumatism (de exemplu lovirea de un scaun) apare o ran? care are tendin?a de cronicizare ?i care se va vindeca în luni de zile.

Tratamentul ulcerului varicos prive?te în primul rând boala de baz?, respectiv insuficien?a venoas? cronic?. Pentru aceasta exist? o serie de m?suri conservatoare menite s? îmbun?t??easc? circula?ia de reîntoarcere venoas?. Se recomand? ca pacientul s? stea cu gambele ridicate în timpul nop?ii ?i ori de câte ori este posibil în restul zilei. De asemenea, este bine s? poarte un ciorap elastic recomandat de medic. Se va prescrie ?i un tratament medicamentos cu venotonice, antiiinflamatoare.

În ceea ce prive?te rezolvarea ulcerului varicos în faz? acut?, urm?toarele obiective trebuie atinse: solu?ionarea stazei venoase, îmbun?t??irea microcircula?iei, eliminarea infec?iei, cicatrizarea ulcerului.

Tratamentul ulcerelor venoase prin oxigen-ozonoterapie
Vizeaz? aplicarea unui amestec gazos format din oxigen ?i ozon pe cale local? sau sistemic?. Amestecul gazos este generat de un aparat special care folose?te ca surs? de oxigen, oxigenul pur 100%, medicinal preluat dintr-o butelie. Din acest oxigen, o mic? parte (de ordinul microgramelor) este transformat? în ozon, iar amestecul gazos este preluat ?i folosit ca atare.

Aplicarea local? const? în aplicare topic? prin introducerea membrului afectat într-o atmosfer? de oxigen-ozon creata intr-o punga speciala in care se introduce membrul afectat, prin intermediul inject?rii subcutanat, iar aplicarea sistemic? se realizeaz? prin autohemotransfuzie, adic? extragerea unei cantit??i de aproximativ 150 ml de sânge, amestecarea lui cu oxigen-ozon ?i reîntroducerea în corp sau alternativa acesteia, insuflarea rectala

Cum actioneaza tratamentul cu ozon?
Efectele biologice ale ozonului
-ac?iune dezinfectant? prin efectul bactericid ?i trofic? prin eliberarea factorilor de crestere locali PDGF ( Platelet Derived Growth Factor) care controleaz? replicarea ?i proliferarea fibroblastilor ?i keratinocitelor, creste sinteza de colagen ?i elastin?, produce angiogeneza (refacerea peretelui vascular) ?i vasculariza?ie, determina atragerea celulelor macrofage ?i fibroblaste, TGF alpha ?i beta (Transforming Growth Factor) care induce formarea de ?esut de sus?inere (colagen) ?i stimuleaz? proliferarea ?i migra?ia celular?, ILGF care controleaz? proliferarea ?i migrarea celular?, EGF (Epidermal Growth Factor) responsabil cu diferen?ierea celular?, reepitelizare ?i angiogeneza

-efect antibacterian ?i antiviral sistemic datorat form?rii discrete de peroxizi

-cre?terea deformabilit??ii globulelor ro?ii cu cresterea aportului de oxigen in tesuturile periferice si imbunatatirea metabolismului local

-eliberarea de NO-oxidul nitric, cel mai puternic vasodilatator existent in organismul uman

-cre?terea produc?iei, întotdeauna la nivelul globulelor ro?ii, a 2, 3 disfoglicerat responsabil de eliberarea O2 în ?esut.

-îmbun?t??irea metabolismului oxigenului la nivelul globulelor ro?ii prin cre?terea utiliz?rii glucozei.

Avantajele acestei terapii sunt reprezentate de faptul c? oxigen-ozonoterapia este un tratament natural ?i nu farmaceutic, nu prezint? efecte secundare nedorite, nu creaz? interac?iune cu al?i compu?i farmacologici, iar raportul cost/beneficiu ?i cel risc/beneficiu este total favorabil.

Efectele obtinute pot fi potentate semnificativ prin asocierea terapiei cu plasma imbogatita cu plachete care vine cu un aport suplimentar de factori de crestere proprii si implicit accelereaza procesul de cicatrizare si reepitelizare si mezoterapie cu produse homeopate.

Toate organismele vii care respira folosesc oxigenul pentru transformarea glucozei in cadrul procesului de respiratie celulara. In lantul respirator celular se nasc si speciile reactive de oxigen,asa numitii „radicali liberi” ai oxigenului.

Radicalii liberi ai oxigenului sunt specii moleculare cu o durata de viata extrem de scurta, foarte reactivi care au tendinta de a reactiona cu toate moleculele dintr-o celula care sunt capabile sa cedeze un radical H⁺, pentru a se stabiliza. In urma acestui proces sunt afectate toate moleculele biologice, in special cele structurale lipidice cu duble legaturi sau proteice cu grupari –SH sau –NH₂.

Asfel ca,orice organism viu se naste, creste si se dezvolta apoi intra intr-un proces de degenerare si moare.

Oxigenul este elementul paradoxal al vietii: fara de el viata nu este posibila, dar el este cel care sta la baza declinului organismului prin degradarea structurilor sale de catre speciile reactive de oxigen care reusesc intr-un final sa depaseasca mecanismele de aparare impotriva acestora.

Celulele vii sunt dotate cu un aparat antioxidant,bine pus la punct al carei cheie de bolta o reprezinta molecula de glutation.

Glutationul este un polipeptid capabil sa se oxideze si sa se reduca foarte usor tamponand radicalii liberi si protejand structurile celulare de agresivitatea acestora. Rezerva de glutation este refacuta constant de catre organism si depinde de aportul de aminoacizi necesari pentru sinteza lui, dar si de nivelul de stres oxidativ la care este supus organismul.

Ozonul este o forma moleculara a oxigenului cu trei atomi, instabila care are tendinta de a interactiona cu alta molecula pentru a ajunge la o forma stabila, fiind considerat un radical liber al oxigenului.

Ozonoterapia, prin stresul oxidativ pe care il genereaza, creste  activitatea enzimelor care produc glutationul si il mentin in starea redusa adica eficienta din punct de vedere oxido-reducator, enzime numite glutation reductaza si glutation peroxidaza.

Un stres oxidativ acut si calculat, asa cum este terapia cu oxigen-ozon poate creste nivelele de glutation celular mentinand un nivel inalt de aparare impotriva radicalilor liberi.

Avand in vedere faptul ca ozonoterapia interfera cele mai intime mecanisme de aparare impotriva radicalilor liberi,crescandu-le activitatea, aceasta terapie poate fi considerata cea mai eficienta terapie antiageing (antiimbatranire) existenta la momentul actual, reusind sa intarzie fenomenele de imbatranire celulara.

Toate bolile degenerative au la baza acumularea unor molecule toxice si o reducere progresiva a proceselor de reparare si intretinere. De fapt evolutia fireasca a oricarui organism viu este de a dezvolta boli degenerative (ateroscleroza, diabet, hipertensiune arteriala, patologii neurodegenerative, patologii degenerative articulare, neoplazii) odata cu inaintarea in varsta, mai repede sau mai tarziu, in functie de factori genetici, dar si de mediu (conditii de mediu fizico-chimice, alimentatie, poluare etc).

Ozonoterapia, fara a fi un panaceu, poate fi aplicata cu rezultate foarte bune in toate patologiile degenerative, cu eficienta maxima in stadiile incipiente.

Organismele vii produc molecule de ozon

Studiile efectuate in perioada 2002-2004 (Wentworth si colab.) tind sa includa oxigenul triatomicin grupul speciilor reactive ale oxigenului. Pe langa H₂O₂ si radicalii superoxid, ozonul este folosit de sistemul de aparare oxidativ impotriva infectiilor, distrugand membranele lipidice si structurile proteice bacteriene si virale. Totodata, ozonul se elibereaza in organismele vii, in cantitati mici, alaturi de alte specii reactive de oxigen ca raspuns la inflamatie-cea mai comuna reactie de aparare a unui organism viu la o agresiune fizica, chimica,bacteriana sau virala.

Daca mai exista voci in lumea medicala care sa conteste ozonoterapia,  studiile recente aduc toate dovezile cu privire la eficienta acesteia prin studii in vitro si in vivo initiate in anii ’80 de parintele ozonoterapiei moderne fiziopatologul Velio Bocci si continuate de medici si cercetatori din toata lumea. In Romania, la momentul in care am initiat mediatizarea ozonoterapiei, medici care initial au contestat valoarea acesteia au ajuns sa o includa in practica medicala curenta si chiar sa o promoveze intens.

Dr. Constantinescu Rasvan

Medic specialist recuperare, medicina fizica si balneologie

www.ozonoterapeut.ro

0765483425

Autohemoterapia minora consta in recoltarea a 5-10 ml de sange integral, amestecarea lui cu un volum egal de oxigen-ozon si reintroducerea sub forma unei injectii intramusculare la pacient. Metoda este lipsita de efecte secundare si poate fi folosita si pentru o gama larga de afectiuni care au la baza o imunitate scazuta (herpes, zona zoster).

Urticaria cronic? se caracterizeaza prin placi si papule edematoase recurente insotite de prurit, cu eritem înconjur?tor care prezint? pe toate sau cele mai multe zile din s?pt?mân? pentru mai mult de 6 s?pt?mâni

Dupa cum se mentioneaza in revista „Annals of Dermatology”in numarul din august 2014, se constata ca cel pu?in 80 % ~ 90 % dintre pacien?ii cu urticaria cronic? nu au nici o cauz? pentru starea lor. Ace?ti pacien?i sunt cunoscuti în mod tradi?ional a avea urticarie idiopatic? cronic?. Urticaria idiopatic? cronic? afecteaza pana la 3 % din popula?ie , la un moment dat în via?a lor ?i pân? la 20 % dintre ace?ti pacien?i pot avea simptome timp de 10 ani. Urticaria idiopatic? cronic? este mai frecvent la adul?i decât la copii ; ea are un raport de sex feminin/masculin de 4 : 1 , iar femeile de vârst? mijlocie sunt raportate ca fiind grupul cel mai afectat.

Dovezi recente sugereaza ca un subgrup de pacien?i cu urticarie cronic? pot avea o baz? autoimun? pentru starea lor , a?a cum se arat? printr-o reac?ie pozitiv? la testul cutanat pentru test de piele ser autolog + (ASST +).

A?a cum  factorii de eliberare a histaminei, inclusiv autoanticorpi sunt responsabili pentru inducerea simptomelor de urticarie la pacien?i cu ASST + , autohemoterapia, cu un istoric de aproape 100 de ani in tratarea afectiunilor alergice si urticariei cronice, poate fi considerat? o op?iune terapeutic? specific? ?i poten?ial curativ promi??toare pentru acest subgrup de pacien?i cu urticaria cronic?. Autohemoterapia minora, adic? injec?ii intramusculare cu sânge integral autolog (5-10 ml) in combinatie cu un volum egal de amestec oxigen-ozon a fost frecvent utilizat pentru tratarea pacien?ilor cu urticaria cronic? înainte de dezvoltarea ?i introducerea de antihistaminice. Mai multe dovezi care arat? c? autohemoterapia, cu certa valoare terapeutic? în bolile alergice, tulbur?ri circulatorii, boli virale ?i cancer, este curativa la pacien?ii cu urticaria cronic?. Cu toate c? mecanismul s?u curativ nu este cunoscut?, se postuleaz? c? autohemoterapia moduleaz? r?spunsul imun la antigeni autologi care ar trebui s? fie implicat în eliberarea de histamin? din mastocite ?i bazofile. Se presupune c? prin aceast? metod?, adic? injectarea sange ozonizat sau ser în mu?chi, accesul sau calea de circulant factori de eliberare a histaminei (sau stimulatori ai acestora) în sistemul imunitar este schimbat, provocând astfel unele imunomodulari, ceea ce duce în cele din urm? induce toleranta la factorii de eliberare a histaminei (sau stimulatori ai acestora).

În c?utarea factorilor de mai sus, cu toate c? unii ASST + pacien?i cu urticarie cronica s-au dovedit a exprima autoanticorpi direc?iona?i contra receptorului de mare afinitate pentru IgE (anti-FceRI) sau imunoglobulina E (IgE) însu?i (anti-IgE), s-a constatat c? mul?i ASST + pacien?i nu au propriet??i anti-IgE sau anti-FceRi autoanticorpi, dar înc? mai r?spund la autohemoterapie. Prin urmare, ar trebui s? fie investigati si al?i factori decât autoanticorpii mai sus men?ionati la ace?ti pacien?i.

Unul dintre posibilii autoanticorpi ar putea fi IgE autoreactivi împotriva oric?rui antigen solubil în ser care s-ar putea lega la FceRI. Dup? aceea, antigenul specific (orice antigen solubil în ser) ar induce leg?turi încruci?ate între receptorii FceRi din celulele mastocite sau bazofile. Detectarea acestor autoanticorpi ar trebui s? fie realizata; cu toate acestea, ar trebui s? se ?in? seama de faptul c? ace?ti anticorpi ar putea fi ata?ati la FceRI ?i ar putea s? nu fie detectabili în ser. Antigenele solubile în ser autolog mai sus mentionate ar putea fi autoantigene sau chiar alergeni str?ini.

Ceilalti autoanticorpi poten?iali ar putea fi IgE autoreactivi împotriva epitopilor autologi în componentele celulare ale sângelui sau a altor ?esuturi ale corpului. În cazul în care antigenele celulare nu exist? sau în cazul în care acestea nu au putut fi detectate în ser, pacientul ar putea ar?ta un ASST negativ. Acesta ar putea fi un motiv pentru care unii pacien?i ASST- r?spund la autohemoterapie.

Astfel, în cazul în care ar putea fi detectati factorii poten?ial autoreactivi men?iona?i mai sus, unele mecanisme poten?ial curative ale autohemoterapiei pot fi sugerate. Un mecanism posibil este stimularea produc?iei anti-idiotip împotriva autoanticorpi men?ionati mai sus, care ar putea bloca legarea lor la FceRI mastocitelor sau bazofilelor. A doua posibilitate ar putea fi toleran?? de induc?ie la IgE sau FceRI. Al treilea mecanism posibil al autohemotherapiei ar putea fi toleran?? de induc?ie la alte autoantigene de sânge sau chiar alergeni istr?ine. Prin autohemoterapie, antigenii men?iona?i mai sus, ca un vaccin, sunt prelucrati ?i prezentati sistemului imunitar prin celulele dendritice musculare, cu un r?spuns imun poten?ial diferit, care poate converti un antigen anterior cauzator de boala într-un antigen de reglementare care activeaza celulele T reglatoare, care ar putea suprima celulele T efectoare.

In incheiere am rugamintea pentru colegii medici care doresc sa popularizeze acest articol sa mentioneze autorul, nu sa si-l insuseasca fara drept asa cum s-a intamplat cu articolul „Ozonoterapia in disfunctiile erectile” publicat de mine in 2008 pe blogul personal si reprodus integral cu numele altui autor in 2015.

Dr Constantinescu Rasvan

Medic specialist recuperare, medicina fizica si balneologie

Tel: 0765483425